O coborâre pe valea Buzăului
E frumos să cobori de la Întorsura Buzăului la Buzău. Drumul e bun, mai ales comparat cu alte drumuri care trec munții (feriți-vă de cel de la Cârlibaba!), iar peisajul e minunat. În plus, trecerea e lină pe aici, nu-s nici pante care să îți taie respirația, nici serpentine amețitoare. În vârful muntelui treci peste niște viaducte impunătoare, care strunesc apele muntelui în niște lacuri de acumulare uriașe. Viaductele sunt străjuite de niște pereți bolovănoși de deal, din care se sfarmă pietre, care se prăvălesc uneori până în șosea. Așa se face că împrejurul orașului Nehoiu lumea trăiește din fasonarea și vânzarea pietrei.
Eu încerc să trăiesc vânzând cărți ortodoxe. Cutreier țara în lung și-n lat. Vin din Maramureș. Am trecut noaptea printr-o pădure fără sfârșit, dinspre Sighetul Marmației spre Baia Mare, printr-o ceață de tăiat cu cuțitul. La jumătatea pădurii m-am oprit și am așteptat să vină altă mașină ca să mă țin după ea. Nu mai puteam. Sunt acolo niște curbe strânse pumn, iar ceața care nu te lasă să mai vezi nici drumul pe care mergi îi dă pădurii aceleia un aer de film de groază. Am dormit o noapte la Baia Sprie, în mașină, în fața unei frumoase biserici de lemn. Am fost apoi pe la Cluj și Alba Iulia. Apoi m-am oprit câteva zile la Tărlungeni, la tatăl meu. Acum merg spre Galați.
De la Pătârlagele iau două fete foarte boite, mai vopsite decât cele de la oraș. Și îmbrăcate în niște pantaloni gata să le crape pe funduri. Eu am prins vremuri în care jumătate din femeile României de azi ar fi trecut drept prostituate. Nu prea am ce vorbi cu ele, așa că nu-mi pare rău când coboară, la Cislău.
Un pic mai încolo mi se urcă în mașină un băiețel peltic, împreună cu bunica sa. Ei merg în localitatea Sătuc, iar felul în care pronunță băiețelul frumosul nume al satului său e delicios. ”Sătuth”. Ce frumos! Un copilaș drăguț și peltic din satul Sătuc. Și îmi aduc aminte de profesorul de matematică de la Petru Vodă pe care l-am luat cândva în mașină. Bucureștean, și-a ascultat duhovnicul care îl îndemna să se stabilească la țară și, împreună cu soția sa, profesoară și ea, s-au așezat lângă Petru Vodă. Au cinci copii și duc o frumoasă viață de răzeși înrădăcinați în Credință. Să îi ajute Dumnezeu în toate!
Nu mă opresc la Buzău. Vreau să ajung cât mai degrabă la Galați. Când mă apropii de ieșirea din Buzău iau un bărbat care bate spre patruzeci de ani. Cum urcă în mașină, se repede la icoanele mele:
– Astea vă ajută la ceva? , mă întreabă el, “ironic”.
Îmi e clar: e sectant.
– Sunteți sectar?, îl întreb, cu un strop de duritate în glas.
Zice că nu e sectant, ci “creștin-adventist”, iar între noi se aprinde o discuție destul de tăioasă. Îi spun că e sectar, iar sectele sunt profetul mincinos. Tot felul de oameni care au căutat să răstălmăcească Sfânta Evanghelie după rațiunea lor minusculă, după borcanul cu cenușă de la ei din cap, nesocotind ce li s-a descoperit Sfinților Părinți după multe rugăciuni și nevoințe. Ei, sectanții, s-au rupt de tradiția apostolică a Bisericii și au luat-o de capul lor, spre cine știe ce fundătură. În fapt, prima groapă din drumul lor mi-o arată chiar omul de lângă mine. E cea a mândriei. Autostopistul meu e pătruns de măreția inteligenței sale și se aruncă în discuții teologice de care la noi se feresc până și preoții. “Să luăm Biblia”, repetă el mereu. Dar argumentele lui rămân suspendate în aer. Ia Biblia și nu face nimic cu ea.
Mă salvează de câteva zeci de minute fără rost o măicuță care se agită tare la marginea drumului.
Măicuța și Îngerul ei
Îi spun măicuței că merg la Galați.
– Dumnezeu v-a trimis în calea mea, îmi spune. Și eu tot la Galați merg.
E o măicuță bătrână, îmbrăcată călugărește, cu rasă și tocă, cu haine și atitudine îngrijite. O să înțelegeți curând de ce vă spun asta. Eu și adventistul continuăm discuția, iar eu o iau ca martor. Dar se pare că nu înțelege încă exact ce se întâmplă.
– Mata ești adventist?, mă întreabă.
– Nu. Eu sunt ortodox. Dumnealui e adventist.
Lucrurile se așează cumva, odată cu venirea măicuței. Se potolesc. Măicuța e fie obosită, fie împăciuitoare. Totuși, după ce adventistul coboară văd și altă față a ei. Pe cât de frumos și diplomatic îl salută pe adventist când acesta coboară, pe atât de neplăcută e vorba pe care i-o aruncă atunci când el nu mai poate să o audă… Totuși, o înțeleg. Adventistul era un pic cam „tâmpit”.
Măicuța vine de la Cislău, unde a construit o troiță pe un teren al unui nepot al ei.
– O troiță de lux, îmi spune ea. Cu termopane de culoarea lemnului de stejar, cele mai scumpe…
Apoi măicuța îmi vorbește despre un sihastru clarvăzător la care duce ea acatiste și îmi spune că am avut un mare noroc că am întâlnit-o. Nu o privesc cu mare încredere. “Noroc” nu sună prea ortodox. În plus, aflu ulterior că măicuța însăși vorbește cu îngerul ei. Și ea, “fostă ucenică a Părintelui Cleopa”, e clarvăzătoare…
Altă limbă sau alte sentimente?
Ce se întâmplă? De ce nu înțelege fata de la Chișinău ce îi spun? Nu e vorba că noi și basarabenii am vorbi limbi diferite. Noi și basarabenii trăim sentimente diferite. Ei își trăiesc aparent mai sincer și mai serios viața, pe când noi la prima vedere o miștocărim. Noi ne ascundem după o sintagmă care ne flatează – “haz de necaz” – și ne tratăm viețile în cel mai neserios mod cu putință. Nu e de mirare că L. nu a înțeles ce am vrut să spun și s-a supărat pe mine.
– Aha, i-am zis eu după discuția cu măicuța, când îmi căutam un inel pentru furtunul de apă al mașinii în Galați…, ia să-mi spui tu mie ce e cu băieții ăia despre care mi-a vorbit clarvăzătoarea pe care am dus-o cu mașina.
Era evident că glumesc.
– Dacă tu crezi în tot felul de ghicitoare, îți meriți soarta și să nu mă mai cauți, mi-a spus ea, neștiind de glumă.
Asta mi-a amintit sărăcia și durerea pe care le-am simțit în cele câteva luni în care am stat la Chișinău. O sărăcie, o durere, o tristețe, pe care faptul că oameni pe care îi credeam prieteni mi-au furat revista și că mi-a fost furată și o cameră video nu le-au putut șterge din mintea mea. La Chișinău se minte de se stinge și se fură ca-n codru, dar în adâncul acestor păcate e multă tristețe. Mă întreb dacă nu cumva e în acel dedesubt și cam puțină credință… Suferim așa din cauza lipsurilor atunci când nu știm să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea ce ne lipsește. Și eu m-am chinuit departe de Dumnezeu îndelungă vreme… Sunt și eu un basarabean al tristeții.
(Marius IANUȘ)
