O citadelă

Formidabilă listă! Iată: Eug. Lovinescu, Traian Săvulescu, Iorgu Iordan, Mihail Jora, Demostene Botez, Victor Ion Popa, Horia Hulubei, Theodor Burghelea, Radu Beligan – erau șefi de promoție la liceul ieșean „Negruzzi” între anii 1889 și 1937. Adăugați-i și pe foștii elevi Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Al. Philippide, Petru Poni, Nicolae Labiș și se va împlini o listă (încă incompletă!) cu „nume grele” cum nici o școală românească n-are. Cu prestigiu greu de concurat, dacă nu chiar imposibil, așa-numitul „Liceu internat” se desparte greu de foștii săi elevi, între școală și absolvent rămânând punți de comunicare și un subînțeles transfer reciproc de prestigiu. Drept pentru care absolvenții seriei 1960 au izvodit și semnat o trăsnită „Proclamație de la Copou”, potrivit căreia se vor întâlni în fiecare an, obligatoriu, la 16 iunie: „orice abatere de la acest calendar fiind supusă oprob(r)iului în veacul veacurilor”. Aceeași promoție a pus la cale editarea volumului „Lumină târzie” (coordonatori: Radu Macovei, Gelu Popinceanu, Dan Flondor) „carte exemplară, scrisă în cheia emoțională a amintirilor, care, fără nici o îndoială, are calitatea de a reda într-o plastică seducătoare Iașii anilor ʹ50, dar mai ales „fortăreața Negruzzi”, de pe meterezele căreia s-a apărat din totdeauna ideea de exigență, de instrucție serioasă și de educație polivalentă”.
Cărțile din această categorie sunt, de regulă, monotone și prea puțin interesante: ce tineri și necăjiți eram, ce profesori minunați am avut, cât de mult a însemnat școala X pentru devenirea noastră și onorabila inserție în societate. „Lumină târzie” e mai ambițioasă și cutează mai mult, propunând și o investigare în realitățile citadine ale anilor ʹ55-ʹ60, cu specială insistență asupra vieții spirituale ale fostei capitale. Ca observație generală, se remarcă reala voluptate a narării, de parcă atât se aștepta, ridicarea zăgazului editorial, pentru năboirea șuvoiului rememorărilor. Mai e de observat și o puțin obișnuită unitate stilistică, rod, probabil, al unei comuniuni de gust literar și practică a scrisului forjate, neîndoielnic, și sub influența benefică a orei de română.
Trăind în Iașii anilor evocați în carte, sigur că rezonez altfel la istorisirea lungii călătorii cu tramvaiul semnată Gelu Popinceanu. Iată-l traversând o „Piață a Unirii parțial asfaltată, parțial pietruită, pe care tramvaiul o parcurgea fudul chiar prin mijloc”. Da, „fudul” este cuvântul cel mai potrivit pentru legănarea de rață leșească a tramvaiului strămoșesc, cu frâna de mână cât o timonă de transatlantic… Radu Macovei întregește peisajul cu percepții olfactive care spun ceva doar celor ce le-au cunoscut aidoma: „… străduțe strâmte și destul de abrupte, locuite în parte de evrei care țineau drogherii și mici magazine de coloniale. Mirosea îmbătător a cuișoare, a vanilie, a fel de fel de mirodenii parfumate. Puteai cumpăra zahăr candel, droburi de sare, drojdie și nucșoară…”
Foarte interesantă istoria fanfarei liceului. Dacă am înțeles bine, nu era vorba despre o simplă înmănunchere a prestației elevilor cu astfel de abilități muzicale, ci de pregătirea de la zero și din clasele mici, pentru a se asigura continuitatea formației de suflători și a orchestrei. ”Am fost repartizat la violoncel, instrument de care nu aveam cea mai mică idee” (M. Caba); „mi-a fost repartizată tuba, după care am fost trecut la bassflügelhorn…” (G. Popinceanu). Stimulent pentru cei care trudeau să însuflețească instrumentele „repartizate” au fost abonamentele la Operă, Filarmonică, Teatrul Național. Am și-o rezervă: nu împărtășesc opinia „eternului secretar” Arsenescu, nemulțumit de dopajul cu limba rusă: „Regret și acum că nu am avut norocul să studiem o limbă străină adevărată”. Îl asigur pe dl Arsenescu că rusa este chiar „o limbă străină adevărată”, limba unei formidabile literaturi și nu-i vina ei că ne-a fost băgată pe gât cu de-a sila. Cine a putut, a mai recuperat după aceea, numai că una-i capacitatea de asimilare a vârstei primelor iubiri și alta aceea a bătrâneților noastre. Pragul celor 15 ani îl definește cu har absolventa Rodica Mandache: „La 15 ani ești îndrăgostită de dragoste” și îl „respiră” alt absolvent, poetul Adi Cusin: „De-ar rămâne din mine o carte subțire / Pulbere gri în coperți de răcoare…” Adi a plecat din astă lume, cărțile lui au rămas. Cum o să rămână și „Lumină târzie”, o carte sinceră, scrisă cu suflet, cu drag și-n răspăr cu eternul „sic transit”…