O carte – scandal?

Eminescu: „un romantic defazat”. Labiș: „perseverează năuc și iresponsabil în neverosimil”; crede că „ororile războiului și apocalipsa secetei au avut loc spre a pregăti pe tânărul ei locuitor pentru momentul iluminării comuniste”. Paler: „a avut admiratori printre oamenii aparatului de partid de nouă generație, a căror brumă de cultură (era, n.n.) achiziționată din rubrica sportivă a lui Fănuș Neagu”. Maiorescu: „analize critice precare”. Philippide: „declamație searbădă, narativitate căznită și previzibilă”. Nichifor Crainic: „teolog de mâna a doua, cu ambiții eseistice”, „un Vlahuță mai apăsat”; „reeditarea lui a dezamăgit integral”. Preda: „vremea re-lecturii l-a împins în zona somnolentă a istoriilor literare”; „nu cunoaște psihologia lumii de care vorbește și nici imaginație epică spre a putea compensa nu are”.
Moromeții: „roman linear, cronicăresc, bolovănos, respectând regulile realismului, fără nici o ambiție constructivă și cu destule neglijențe.” Delirul: „o carte însăilată cu mare grabă din informații de presă și texte de popularizare”. Blaga: „gândire artistică stereotipă, trucurile sar în ochi; senzația e de exercițiu retoric uscat și, prin repetare, mecanic.” Rămâne „în marginea banalului”. Voiculescu: scrieri „searbede, neostenit declarative și, pe alocuri, de-a dreptul banale (…) procedee stilistice infantile, nule sub raportul eficacității estetice”. Matei Caragiale, Gib Mihăescu, Camil Petrescu: „promisiuni suspendate, izbânzi întâmplătoare, fulgurații, focuri de artificii, abandonuri grăbite, sub povara gloriei premature”. Iorga: „erudiția lui deșănțată și umilitoare, narativitatea lui destrămată în paranteze interminabile (…) erudiție inutilă, livrată lent și vărsată vrac”. Noica: „exagerări simpatice, naivități savante, extrapolări confuze, incitante și strălucitoare, nu au rămas din păcate în zona interesantă în sine a gândirii estetice speculative” etc. etc. etc.
Te întrebi, după ce citești cartea „Iluziile literaturii române” (Ed. „Cartea românească”, 2008), datorată prof. univ. Eugen Negrici, de la Facultatea de filologie a Universității București, ce predă, de fapt, studenților, fiindcă, în viziunea domniei sale, literatura română pare a fi sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Noi încă o mai cercetăm cu interes doar fiindcă „e privilegiul cadavrelor expresive și al mumiilor de a fi privite cu luare aminte” și ar fi momentul „să ne părăsim idolii (Călinescu, n.n.) căci, nu-i așa, numai cine părăsește rămâne fidel” (?) Alarmat de consecințele propriei cercetări, autorul parează: „Nu aș dori ca acestei cărți să i se atribuie intenții denigratoare”. Cu intenție, fără intenție, contează rezultatul final, pe care îl anticipează ilustrația copertei – „Venus ieșind din mare”. E-o pictură cu tâlc a modernului Raphaelle Peale: ascunsă după un cerșaf întins la uscat, din Venus rămâne vederii un braț, ceafa și laba unui picior. Cam asta ar fi, se sugerează, proporția vizibilului și viabilului din literatura română. Eugen Negrici este un intelectual rasat, cu bogată informație la zi, capabil să opereze nu numai în concretețea paginii analizate, ci și la o onorantă altitudine teoretică.
Este una dintre vocile critice cele mai autorizate, ale cărei opinii, oricât de tranșante, nu pot fi trecute cu vederea și luate cu suficiență în răspăr. Va trebui să-i acordăm credit când afirmă că trăim cu mitul „perenității marii literaturi”, că suntem vinovați de „cultivarea pioșeniei globale față de literatura română ca bun național” și că „artisticește, opera moare și viața ei nu poate fi prelungită decât prin auto-sugestie”? Numai că, la finele lecturii, constați cu surprindere că lista titlurilor refuzate coincide în bună măsură cu aceea din 1948-1950, când au fost trimise la topit taman cărțile refuzate în cercetarea lui Negrici. Atunci din considerente politice. Acum, estetice. Cum și de ce, vom încerca să vedem în tableta viitoare.