O carte-scandal? (2)

Se anunță iminenta prăbușie a unui imperiu: cel al cărții. Proorocirea îi aparține, desigur, lui Eugen Negrici (a se vedea și comentariul nostru din tableta precedentă): „A venit timpul să privim cu bărbăție ceea ce se întâmplă în jur și aiurea. Prestigiul literaturii și privilegiile ei monopoliste sunt pe punctul să se prăbușească odată cu imperiu secular al cărții”. Așa o fi. Numai că fenomenul nu caracterizează doar „Iluziile literaturii române”; consecințele însă, ne-ar privi mai ales pe noi, fiindcă popoarele din jur, afirmă Negrici, au literaturi incomparabil mai evoluate. Vinovatul pentru destinul neputincios al literaturii române este istoria: „a trebuit să supraviețuiască unei istorii nenorocite”.
Cum s-o explica atunci faptul că acele „popoare din jur”, deținătoare ale unor istorii deloc mai fericite, au, apud Negrici, literaturi de departe mai valoroase? Românii, se zice în carte, trăiesc cu „mitul perenității marii (lor) literaturi” și întrețin o „activitate mitogenetică în această parte de lume”. N-ar nici un rost să ne lăsăm în continuare dominați de „melancolii idioate”. S-o mai terminăm și cu „făurirea de idoli”, fiindcă „exemplaritatea în artă nu uneori, ci de cele mai multe ori, este nocivă” și „obligă la lectură subalternă”. Până acum, ne-am iluzionat pur și simplu, deoarece „, , sunt termeni de jargon profesoral, simple ticuri verbale”. La ce bun să inventăm un clasicism românesc, câtă vreme „miza pe clasici duce la dirijism și intoleranță”, „exemplaritatea clasicilor deschide calea tuturor dogmatismelor”, iar „noțiuni precum clasici și capodoperă sunt consolidate prin autosugestie”.
Un rol nefast l-a avut și „Istoria…” lui Călinescu: „a izbutit să insinueze imaginea grandioasă de fluviu înspumat a literaturii române”. Care, de fapt, potrivit analizei necruțătoare și iconoclaste a lui Negrici, n-ar fi mai mult decât un pârâiaș nevolnic. În fine, pentru a pune punct risipei de citate, o ultimă aserțiune, rezumată într-o frază așezată deasupra oricărei îndoieli: , , favorizează dezertarea spiritului critic, opresc roata timpului, fixează prezentului limite și bariere schimbării – singurul lucru cu adevărat sigur în lumea literelor”. Să nu se creadă că întreaga carte este un continuu rechizitoriu; aproape fiecare autor este gratulat și cu o frază-două de apreciere. Probabil, pentru preîntâmpinarea acuzei de intenție total demolatoare. Ne încearcă bănuiala că floricele admirative sunt așezate în pagină mai degrabă „a contre coeur”; impresia ne-o induce și oftatul „așadar, ne va fi probabil cu neputință să-l lăsăm de-o parte pe Eminescu”! Nu se poate afirma că analizele întreprinse de Negrici ar fi vulnerabile în sine. Diagnosticul este, însă, mai totdeauna excesiv și concluziile prea sumbre.
Pledoaria pentru perpetuă schimbare („motorul progresului” – o considera Marx), ireproșabilă în sine, s-ar cuveni să țină seama de faptul că, în artă, schimbarea nu înseamnă azvârlirea predecesorului în neantul uitării. Picasso nu l-a înmormântat pe Da Vinci, nici Ionesco pe Eschil, ori Dostoievski pe Homer. Iar în judecățile de valoare se amestecă nepermis de mult politicul (într-o cercetare revendicată de la a-tot-puternicia esteticului!), ajungându-se la plonjări regretabile într-un banal inventat: „După ce confisca cu justificări obscure milițianul satului vindea cartea la oraș, pe sume fabuloase”. Hai să fim serioși! Când, unde, cum?… Una peste alta, „Iluziile literaturii române” e-o carte care întristează. Ea ilustrează un fenomen, la care n-avem răgazul să ne referim acum și aici. Întristează nu atât prin demolarea ierarhiilor și contestarea dură a valorilor consacrate, cât prin imposibilitatea evidentă de a așeza altceva în loc. Chiar așa să fie? Tabula rasa? Noi, românii, s-avem cea mai pipernicită literatură dintre popoarele acestui colț de lume? Eu unul, mă îndoiesc. E dreptul meu. Eugen Negrici nu afișează fărâmă de îndoială. E dreptul lui.