O campanie aproape inutilă

Devine tot mai clar că alegerile din 30 noiembrie nu vor aduce mai nimic nou în politica românească. Previziunile scepticilor legate de sistemul de vot par să se adeverească. Pe scurt, ele spuneau că având în vedere modul de distribuire al mandatelor, bazat pe principiul proporționalității, votul în sine, dat unor persoane și nu unor liste ca până acum, devine aproape irelevant. Candidații nu au nici o garanție că obținând cele mai multe voturi în colegiul lor câștigă și mandatul aferent. Vor exista probabil nenumărate situații în care cei clasați pe locurile doi sau trei se vor trezi parlamentari, iar cel care practic s-a dovedit a fi favoritul electoratului rămâne pe dinafară. Poate că majoritatea celor care votează nu știe acest lucru, dar candidații o știu cu siguranță. Rezultatul? Ceea ce vedem deja pe teren. Candidații își fac campanie cu sentimentul că trebuie s-o facă și pe asta și, probabil, abia așteaptă să se termine. Iar electoratul le răspunde cu aceeași monedă. Lehamite și de-o parte și de alta.
În mare, schema întregii campanii, aplicată de toate partidele, arată după cum urmează. La centru, partidul se ocupă de negocieri pentru viitoarea majoritate parlamentară, încearcă să rezolve chestiunile curente începând de la scandalul legii de majorare a salariilor profesorilor până la discuții de formă despre mersul campaniei, solicitări de fonduri de la filiale sau plângeri din teritoriu legate de rivalități locale.
Așa stând lucrurile, sediile de la București, care altădată viermuiau, sunt aproape pustii. Problemele se rezolvă mai mult prin telefon. Fiecare lider de la centru are fieful și interesele lui, pe care încearcă să și le promoveze, de regulă, în detrimentul propriilor colegi.
Local, fiecare încearcă, pe de o parte să priceapă de unde bate vântul în partid, pe de altă parte cum să facă să aibă cât mai puțin de pierdut. Pentru că, repet, nimeni nu e sigur de nimic. Asta se traduce în a face strict ceea ce știe fiecare că se face în general într-o campanie. Afișe, banere, fluturași, pliante, scrisori (eventual), spoturi tv si radio. Dacă se întâmplă aibă și ceva bani, plătesc și niște consultanți ca să le facă toate astea cât de cât profesionist.
Dar cum interesul e oricum scăzut, cum spuneam, și de-o parte și de alta, consultanții își fac treaba exact atât cât simt că se așteaptă și candidații. Adică nu mare lucru. Ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere e perfect rațional. Orice idee măreață are nevoie de o miză așijderea, or atâta timp cât, în marea lor majoritate, candidații n-o simt, acest lucru se transmite în tot ce fac.
Acolo unde există cât de cât entuziasm, dar fără bani, ies mai degrabă aberații. Clipuri TV ridicole, slogane de tot râsul, mesaje scrise în cel cea mai pură limbă de lemn.
Ce rămâne din toată campania sunt, în fapt culorile partidului. Țara e plină de portocaliu, roșu și galben-albastru. Stafurile de campanie s-au convins de lehamitea generalizată și aplică strategia minimei rezistențe. Promovezi sigla partidului și culoarea aferentă, la care atașezi, ca pe o anexă, poza candidatului. Și da, votul e în fond, unul preponderent politic.
În țările cu tradiție în sistemul uninominal, votul politic, conform specialiștilor, înseamnă undeva între 50-60 la sută, restul depinzând de prestația candidaților. La noi, zice Hrebenciuc, votul politic e sută la sută. Deși exagerează, estimarea sa spune ceva important. Și anume, că noul sistem electoral nu aduce aproape nimic în plus față de vechiul, pe sistem de listă de partid.
Vom avea figuri noi în Parlament, poate în aceeași proporție ca și la precedentele alegeri, dar fără nici un aport de calitate. Alți parlamentari, mulți dintre ei învingători fără speranță, dar nimic în plus. Reforma clasei politice se amână.