O cale binecuvântată la vremea postului

Cultul divin cuprinde o multitudine de rugăciuni, mai lungi sau mai scurte, prin care, laolaltă cu slujitorii Sfintelor Altare, cerem de la Dumnezeu ajutor și milostenie, zicând permanent: „Doamne, miluiește-ne pe noi păcăoșii!“, „Fie, Doamne, mila Ta spre noi“, „Doamne, ai milă de noi“, „Dumnezeule, milostivește-te spre noi“. Îl chemăm în ajutor pe Dumnezeu pentru că El este Milostiv (Ps. 110,4), este Dumnezeul îndurării, Îndelung Răbdător, Bun și Atoateiertător. În marea Sa milostivire, Dumnezeu îngrijește și ajută tuturor celor apăsați.
Fiind făcut după chipul Stăpânului său, omul este dator să sădească în inimă sămânța milei creștine. Din acest punct de vedere, mila nu este numai o însușire dumnezeiască, ci și una dintre virtuțile cu care se încununează adevărații creștini, podoabă neprețuită și fântână nesecată a veșnicelor bunătăți. Cât de bine și cât e de frumos să ai milă în sufletul tău. Numai atunci vei putea înțelege cu adevărat necazul și suferința celui de lângă tine. Numai atunci poți spune că ți-ai adunat „comoară în ceruri“ pe care „nici molia nu o strică, nici furii nu o sapă și nu o fură“.
Virtutea milosteniei în conștiința populară
Binefacerile noastre ne sunt cel mai adesea răsplătite, pentru că Dumnezeu, care este Părinte Bun și Iubitor, nu uită pe cel care a rupt din puținul său pentru a da și celui lipsit, pentru a îmbrăca pe cel gol sau pentru a-l alina pe cel în suferință. În înțelepciunea poporului nostru, milostenia este nemuritoare. Iată ce spune proverbul: „Dăruind vei dobândi“ sau „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută“. Din punct de vedere creștin, toate aceste argumente converg spre o singură concluzie, și anume că: în întreaga noastră viață dăruim bunuri pământești pentru a dobândi comorile cerești, facem bine trupului și primim răsplată pentru suflet, îl ajutăm pe semenul nostru și prin el Dumnezeu ni se face dator. Iată de ce, înaintea Mântuitorului Hristos cei milostivi sunt fericiți și se vor milui (Matei 5, 7).
Pe nimeni milostenia nu l-a făcut sărac, ci mai degrabă l-a îmbogățit. De aceea, și Sfântul Apostol Pavel spune: „Prisosința voastră să împlinească lipsa acelora, pentru ca și prisosința lor să împlinească lipsa voastră, spre a fi potrivire, precum este scris: «Celui cu mult nu i-a prisosit, și celui cu puțin nu i-a lipsit»“ (II Cor. 8, 14-15).
Faptele milei trupești și sufletești
Virtutea milosteniei se arată în „faptele iubirii creștine“, în „faptele îndurării trupești“ și mai ales în „faptele îndurării sufletești“, numite întrucât prin ele se aduce mângâiere trupului și sufletului deopotrivă. Astfel, într-un înțeles mai larg, putem spune că faptele îndurării trupești sunt cuprinse în: miluirea cu hrană a celui flămând, adăparea celui însetat, îmbrăcarea celui gol, găzduirea celui străin, cercetarea celui bolnav sau a celui din temniță etc. Pe de altă parte, referindu-ne la „faptele îndurării sufletești“, am putea aminti de povățuirea și îndreptarea păcătosului, învățarea celor neștiutori, sfătuirea celor ce sunt la îndoială, iertarea celor ce ne-au greșit nouă, și mai ales rugăciunea plină de dragoste pentru aproapele nostru, așa cum ne îndeamnă Domnul nostru Hristos: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți“ (Matei 22, 34).
O teologie a milosteniei
Prin milostenie avem certitudinea comuniunii cu un Dumnezeu personal. Din relația cu El izvorăște sentimentul de milă și totodată certitudinea că din bunătatea Sa nemărginită putem dobândi milă. „Fără un Dumnezeu personal“ – spune pr. prof. Dumitru Stăniloae – „n-ar exista putința unei continue sensibilizări a omului, pentru că nu i-am cere milă cu sentimentul că ne-o poate da; cu sentimentul că El Însuși este plin de milă față de noi, sau izvorul milelor“ (în Filocalia, vol. XI, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, p. 433, nota 608). Mai mult decât atât, Părintele Ceresc a sădit sămânța milosteniei în inima noastră, ea fiind „puterea simțitoare între persoană și persoană“, întrucât „prin ea dăm milă, dar și simțim mila lui Dumnezeu“ (ibidem).
Sfinții Părinți ai Bisericii noastre au vărsat râuri de cerneală pentru a scrie despre virtutea milosteniei. Așezând-o la locul cel mai de cinste al vieții trăite aici pe pământ, cu toții au lăudat bunătățile izvorâte din facerea de bine pentru cel sărac sau în nevoie. Iată ce spune în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur: „De multe ori am spus că milostenia n-a fost lăsată pentru cei ce primesc, ci pentru cei ce dăruiesc; nu pentru cei ce iau, ci pentru cei ce dau, fiindcă aceștia, în principal, câștigă mai mult“ (Omilii la Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, Ed. Icos, 1998, p. 263). La rândul său, Sfântul Maxim Mărturisitorul laudă binefacerile milosteniei: „Cel ce face milostenie imitând pe Dumnezeu nu cunoaște deosebire între rău și bun, între drept și nedrept, când e vorba de cele de trebuință trupului, ci împarte tuturor la fel, după trebuință, chiar dacă cinstește mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decât pe leneș“ (în Filocalia II, Ed. Harisma, București, 1994, p. 64).
Să însoțim milostenia cu postul!
În încheiere, trebuie să păstrăm permanent în minte această datorie sfântă, mai ales acum la vremea postului. Datoria postirii trebuie însoțită neapărat cu facerea de bine, căci spune Sfântul Apostol Iacob că zadarnică este credința noastră dacă nu rodește în faptele cele bune, plăcute și bine primite înaintea lui Dumnezeu (Iacob 2, 17). Fiecare creștin este dator să fie darnic, asemenea pământului care întoarce semințele primite însutit și înmiit, să fie milostiv și iertător, pentru că Părintele nostru Milostiv și îndelung-iertător este și „face să răsară soarele și peste cei răi, și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți, care plouă peste drepți și nedrepți (Mt. 5, 45). O mână caldă, o faptă de milostenie făcută cu dreapta, ca să nu știe stânga, descoperă totdeauna o inimă de samarinean iubitoare și binefăcătoare ca ploaia peste glia uscată, ca leacurile peste rănile bolnavului. Întru totul adevărate și de mare folos ne sunt nouă cuvintele Scripturii: „Omul milostiv își face bine lui, pe când cel cu inima împietrită își chinuiește trupul“ (Proverbe 11, 17); „Fiți deci milostivi precum și Tatăl vostru milostiv este“ (Luca 6, 36).
(Pr. Dumitru CRÎNGOIU, diac. Ioniță APOSTOLACHE, sursa: Ziarul Lumina)