O călătorie în timp

Cum stăruia acolo un bizar son de legendă moldavă, m-am abătut ades pe la ruinele „casei cu absidă” care, prin anii ′70, întârziau construcția noului Centru civic al Iașilor. Într-o primăvară, coborând în beciul cât un naos de catedrală, am observat că flacăra chibritului ce urma să întrețină jarul pipei din dotare este suptă, ciudat, undeva către colțul încăperii. Aprind altul, se întâmplă la fel. Am lămurit ciudățenia după ce am înlăturat un morman de navete goale, știrbe și putrezite, clădărite de cine știe și de ce tocmai acolo. Peste câteva zile, aveam să vâslesc, în barca de cauciuc, pe sub centrul Iașiului. Neobișnuitul film izbutit și difuzat atunci nu izbutesc să-l mai aflu în arhiva TVR! Operatorii tv cărora le-am propus o insolită vânătoare de imagini cu barca pe sub centrul urbei m-au refuzat unul câte unul.
A trebuit să aștept revenirea dintr-o deplasare a „zărghitului” Petre Iordănescu, zis „Țuțu” (filmează acum din tăriile cerului) care, după o ridicare din umeri și un „de ce nu?” mormăit, a acceptat, cu condiția să-i procur peliculă 4X, singura care „vede” în întuneric, și un reflector „Cobolt” cu acumulatorul valid. Cum-necum, am făcut rost (TVR Iași încă nu exista, demersurile le-am întreprins pe lângă instituția din Capitală) și iată-ne în primul beci al „Casei cu absidă”, apoi în cel identificat dedesubt, tăbârcind barca de cauciuc poloneză spuzită ici-colo de fulgii rațelor pușcate pe baltă.
Cercetând apa nefiresc de limpede, Țuțu, fost seminarist, și-a făcut întâi de toate crucea de rigoare. Raza reflectorului abia atingea cheia bolții și un ecou întreit însoțea clipocitul vâslirii, mai degrabă accentuând decât deranjând nefireasca liniște adâncă și deplină. Larma orașului rămăsese undeva, departe, într-o altă lume. Coborând treptele roase ale celui de al doilea beci, parcă ne-am fi cufundat în realitatea altor veacuri, ce-și trimeteau fantomatice umbre, iscate de reflexiile Coboltului pe oglinda apei de cine știe când ne-vălurită, spre a pluti unduios către repede mistuire în bezna altor bolți. Fiindcă nu era numai ampla boltire a galeriei pe care navigam; pe măsura înaintării, descopeream și-n dreapta și-n stânga tuneluri la fel de îngrijit zidite, dar mai scunde și cu apa prea aproape de îmbinarea arcadelor, așa că n-aveam cum pătrunde spre galeriile laterale. Cine știe ce vor fi ascuns în prea puțin cercetata lor viețuire!
Ici-colo apărea câte o nișă. Prima în dreptul căreia am „acostat” ascundea o intrare închisă, se vede, mai târziu, fiindcă zidirea dezordonată nu „rima” cu ordinea pietrelor „de Răpidea” impecabil aliniate în pereții galeriei principale. Ce va fi fost dincolo de acel baraj cu grăbire improvizat nu se va afla niciodată – toată această lume subterană nu mai există. Poate, cine știe, ducea la vreo joncțiune cu trecerile subpământene de la Palatul domnesc, poate la temnița de sub curte, ori la cea de lângă Sf. Nicolae, dacă nu va fi fost simplă tainiță în care, la vreme de restriște, ieșenii își ascundeau bruma de avut. În pragul unei astfel de nișe am găsit o ghiulea rotundă de tun, perfect păstrată. Prea grea s-o luăm în barcă. Tot acolo, după ce am dat la o parte stratul de moloz din care răsărea un „ceva” colțuros și ruginit, am scos o frumusețe de sipet metalic. Balamalele încremenite n-au îngăduit deschiderea capacului decât după ce am folosit o vâslă pe post de rangă. Deziluzie: era gol. Odată și odată va fi tăinuit fie juvaiere, fie urice, ispisoace, înscrisuri de danie, de moștenire… Am filmat sipetul, dar nu l-am putut lua cu noi din pricina marginilor tăioase ce puteau străpunge laturile bărcii.
Cum Coboltul începea să dea semne de sleire, a trebuit să hotărâm: înaintăm sau întoarcem? Undeva, în stânga, raza reflectorului descoperise câteva trepte de piatră urcând din apă. Ajunși acolo, am dibuit o posibilă ieșire, la fel de obturată cu tot soiul de rămășițe năclăite – frânturi de mobilă, doage, mături și nelipsitele navete hrentuite. Una câte una, le-am scos din grămadă și le-am dat drumul în apă. De ude și putrede ce erau, s-au dat imediat la fund. Barca nu încăpea prin strâmta ieșire, așa că am dezumflat-o, spre a putea ajunge într-un alt beci străvechi, tocmai sub Casa „Michel Daniel”, de pe fosta stradă 6 Martie. În ruină și nelocuită, clădirea am recunoscut-o după tavanele pictate și monumentala scară interioară (nici această casă nu mai există). Cum se vede, n-am putut parcurge galeria principală până la capăt. Altă dată n-am mai avut cum reveni, iar toată această lume subterană nu mai există, fiind obturată de fundațiile noilor construcții ridicate în Centrul civic al fostei capitale moldave…