O bucurie și-o tristețe

„Nasc și-n Moldova oameni!” – exclamația cronicarului pare a constitui motivația în temeiul căreia este structurată mega-cercetarea întreprinsă de Lucia Olaru Nenati în peisajul cultural moldav al începutului de veac XX, publicată la Editura Academiei Române. Dacă titlul, cam prețios și bombastic („Arcade septentrionale”! – adevărat, la locul lui într-o tipăritură a Academiei) nu va îndepărta de la bun început cititorul, va afla în opul de 700 de pagini cea mai completă de până acum imagine a vieții spirituale din nord-estul românesc, proiectată pe fundalul unui eveniment național unic și major: Marea Unire. Din câte se pare, embrionul cărții îl constituie o teză de doctorat model, aș zice, „de modă veche”, adică realizată prin remarcabilă trudă direct la sursă, pe document, cercetarea proprie într-o sumedenie de arhive și colecții prilejuindu-i autoarei, acum și cititorului, nu numai surpriza unui adevărat torent de informație ignorată ori pur și simplu necunoscută, ci și doctă navigare prin noianul de contribuții (nu numai… septentrionale) datorată celor însuflețiți de credința că misia intelectualului, în momentul de răscruce 1918 și nu numai, a fost și rămâne „apărarea prin cultură a ceea ce s-a câștigat prin război.” Deși publicată în siajul editorial al Centenarului, cartea, ferită de entuziasme și supralicitări pentru „aducerea la temă”, își câștigă locul în primul și onorabilul raft al cercetării aplicate de istorie literară ca un merituos op de referință de sine stătător. Axul ideatic recuperator își are sorgintea în conceptul de „localism creator” pus în circulație de profesorul nostru la Filologia ieșeană, Al. Dima, căruia îi adaugă noțiunea de „energii luminate”: situarea într-o geografie, totuși, neprielnică, nu împiedică afirmarea personalităților fericit înzestrate, a căror contribuție la propășirea literelor române se cuvine cu îndreptățire scoasă din uitare. Botoșanii (aria principală a cercetării) nu-s aureolați doar de geniul eminescian, ci și de prestațiile unor condeieri localnici cu vocație de pionierat, pe care azi nu-i mai știe nimeni fiindcă nu-i mai citește nimeni: sunt condamnați la recluziune în arhive cvasi-inaccesibile. Lucia Olaru Nenati a cutezat și izbutit, după îndelungă trudă, „să scuture colbul” de pe file, practic, neștiute, readucând în atenție reviste uitate („Junimea Moldovei de Nord”, „Revista Moldovei”) și înserând mici monografii dedicate câtorva dintre „oamenii energiilor luminate”. Având regretul că nu-i cu putință, într-o rubrică de cotidian, să detaliez cum s-ar cuveni, profit de prilej pentru a relua în discuție un episod asupra căruia încă se cuvine meditat. Autoarea a fost muzeografă la Casa memorială de la Ipotești și, cum era de așteptat, înserează referiri și la chestiunea refacerii casei-muzeu, căruia i s-a adăugat, prin strădania edililor, „Memorialul Eminescu” (într-un chenar al „energiilor luminate”, mai aproape de zilele noastre, l-aș înrăma și pe modestul activist Lazăr Băciucu; n-a fost literat, dar el a determinat ilegala construire a Memorialului, edificiu care, în acte, figura drept „Bloc de locuințe cu spațiu comercial la parter pentru CAP Cucorăni”!). Casa memorială însă, după ultima reconstruire, prezentată în pliantele turistice drept „așa cum a fost”, rămâne, în mare parte, un fals. Cum se știe, era ruinată în 1924, a fost reclădită în 1934 și re-reclădită în 1979. Fotografii existau (și-n „Istoria…” lui Călinescu), s-a descoperit, în arhiva Cinematografiei, filmul lui Octav Minar din 1914. Călinescu vede casa „destul de fățoasă”, dar în altă parte o descrie ca o biată clădire hrentuită, din vălătuci, care, conform multor mărturii, „stătea să cadă”. Parcă văd ședința Consiliului Județean (1966-1967) în care s-a decis reclădirea: „tovarăși, să nu ne zgârcim, este vorba de Eminescu!” Așa că onor arhitectul bucureștean Polizu a reproiectat-o ca o pensiune de patru stele: înainte de toate a ridicat-o semnificativ de la pământ, modificându-i înălțimea, i-a pus parchet pe jos, a împodobit-o cu casetoane din grinzi de stejar, a muruit-o cu praf de piatră, i-a hărăzit acoperiș de tablă specială așezată în râuri orizontale, i-a adăugat o monumentală sobă-colțar de teracotă ornamentală ca-n castelele de pe Loira… Termopanele încă nu se inventaseră. Închipuiți-vă bojdeuca lui Creangă din Țicău reclădită după aceeași entuziastă rețetă patriotică: cu vreo doi metri mai înaltă, tavan de han turistic, parchet pe jos, sobe din teracotă, acoperiș de catedrală, poate și niscaiva inox la ivăre și foraibere. Sigur că-i mult mai dificil să reconstitui un obiectiv muzeistic aidoma vechilor imagini decât să-l tratezi „turisticește” în cheie „patru stele, confort I”. La fel de evident este că, acum, nu prea mai este nimic de făcut. Poate, cel mult o avertizare a vizitatorului în pliantele și ghidajele ce dau asigurări că „totu-i așa cum a fost”.
Reîntorcându-ne la cartea Luciei Olaru Nenati: o bucurie editorială, adevărat cadou pentru cei interesați de istoria culturală a românilor. A românilor cu „energii luminate” de pretutindeni.