O altă față a evlaviei

Am peregrinat prin mai multe zone ale țării, încercând să descopăr tradiții, valori, să recuperez lucruri pe care timpul le-a îngropat și pe care memoria oamenilor le mai poate încă restitui. Am asistat la mari pelerinaje și la pelerinaje locale, la hramuri de biserici și mănăstiri, aducând cu mine mărturia evlaviei, credinței și nădejdii pe care românii le nutresc față de sfinții lui Dumnezeu – rugăciuni fierbinți, lacrimi, obiecte atinse de racle și de sfintele moaște, ore de așteptare, în nădejdea împlinirii, uneori, a unor dorințe pe care numai sfinții, prin puterea lui Dumnezeu, le pot împlini.
Dar, stând de vorbă cu mulți oameni, am remarcat că o parte dintre semenii noștri, mai ales cei care nu prea au de-a face cu biserica, așteaptă ca, la rugăciunea (mai bine zis, la comanda) lor, sfinții să săvârșească minuni. Cunoaștem însă de la Sfinții Părinți că harul lui Dumnezeu nu lucrează în chip mecanic, ci vine ca un răspuns la împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, un rod al comunicării și comuniunii iubitoare dintre două persoane, un răspuns la iubirea de Dumnezeu și de sfinți a omului aflat în nevoie. Numai în ritualurile magice se crede că rostirea unui anumit text și performarea unui anumit ritual aduc cu sine efectul dorit, în mod automat. Indirect, magia se bazează și pe faptul că diavolul nu ține cont întotdeauna de libertatea omului, putându-l stăpâni sau doar influența și cu de-a sila. Nu același lucru se petrece însă în rugăciune, în religia creștină, unde Dumnezeu respectă omului chiar și libertatea de a-L nega sau a se lepăda de El, dar răspunde, cu iubire și chiar cu minuni, chemării iubitoare a omului, credinței drepte, nevoii și bunei-voințe de a-L căuta.
Tot legat de ritualurile magice, aș vrea să menționez credința descântătoarelor, mai ales că obiectele atinse de cele sfinte (icoane, sfinte moaște) fac ca ritualurile magice să aibă mai multă putere sau un efect garantat. De asemenea, modul în care anumite persoane care practică ritualuri magice combină (fragmente de) rugăciuni și invocații ale sfinților cu cuvintele rostite în cadrul ritualului lor sau profanează cele sfinte, amestecând, de exemplu, pentru tămăduirea de bube, agheazmă cu balegă, pentru a da numai cel mai nevinovat exemplu. Descântecul este considerat, desigur, o categorie a magiei defensive, „albe”, cum mai este ea cunoscută astăzi, și poate că acest lucru îi face pe practicanți să admită asemenea amalgamări. Dacă studiem însă ritualul și partea magică a textului, dar și viața persoanei care îl practică, vedem că acestea sunt departe de a fi creștine. Iar cele sfinte sunt folosite mai mult cu scopul de a înșela oamenii aflați în nevoie, folosindu-se de prestigiul dobândit de Biserică în comunitatea românească, dar și de credința (a se citi credulitatea) unor semeni de-ai noștri. Iar pe mâna magicienilor ajung cei cu o credință șovăielnică, întinată de patimi și de tot felul de superstiții…
Dincolo de faptul că și acest creștinism popular a făcut posibilă păstrarea, în vremea de prigoană comunistă, în rândul maselor, a credinței și transmiterea către tineri a poruncilor divine și a principalelor îndatoriri față de Dumnezeu, de Biserică și de suflet, putem spune că se simte nevoia, în prezent, pentru „curățarea” credinței oamenilor de aceste elemente care îi distrag de la împărăția cerească. Ca o încununare a activității misionare și catehetice a Bisericii, desfășurată în perioada de după 1989, din dorința de a sluji „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, ca niște fii ai lui Dumnezeu, iar nu ca niște robi ai păcatului sau ai plăsmuirii minții omenești căzute. Sau poate numai pentru a mai dărâma din idolii contemporani și a rosti, cu demnitate, primul articol al Simbolului credinței: „Cred întru unul Dumnezeu”. (Iuliana Băncescu, www.ziarulumina.ro)