O „aliniere a planetelor”…

O comemorare și-o aniversare: cinci ani de la dispariția fostului meu coleg la Filologia ieșeană Leon Volovici și 40 de ani de la publicarea cărții sale de debut „Apariția scriitorului în cultura română” („Junimea”, 1976). Îi spuneam, în studenție, Bebi. Atunci, părea un apelativ oarecare. Acum, ar suna ridicol – nu numai din pricina relației imposibile dintr-un astfel de prenume și realitatea vârstei a treia, cât și (mai ales!) datorită filmelor americane în care amorezii se alintă cu același idiot baby oriunde și oricând. Fostul coleg de grupă, trecut de doi ani la cele veșnice, a revenit, în citări, referințe și bibliografii, la numele din catalog: Leon Volovici.
L-am reîntâlnit ultima oară când își lansa cartea despre Iași. Barba îi schimba, desigur, înfățișarea, dar inflexiunile vocii i-au rămas aceleași. Monologa ori dialoga la fel de cumpănit cum îl știam, așezat, cu echilibru și bună cuviință. Nu era obligatoriu să-i împărtășești în totalitate opiniile literare, dar se cuvenea să i le respecți fiindcă reprezentau opțiunile unui intelectual rafinat, poliglot (vorbea până și poloneza!), citit și răscitit, posesor al unei experiențe de viață ce-i permitea să contemple zbaterile lumii acesteia de la altitudinea în care domnește seninul făr-de patimi. Conferențiar la Universitatea Ebraică din Ierusalim, autor al unor cărți pretutindeni premiate, cercetător reputat al istoriei evreilor și al interferențelor culturale româno-evreiești (i se datorează în bună măsură punerea în circulație a „Jurnalului” lui Sebastian), Volovici poate fi considerat produsul intelectual de vârf al grupei de studenți 234/1957-1962, care a furnizat cel mai mare număr de universitari din istoria prestigioasei alma mater jassiensis.
Prima lui carte se intitula „Apariția scriitorului în cultura română” și, publicându-i-o la „Junimea” în 1976, mă simt oarecum implicat în… apariția lui Volovici în peisajul literar ieșean. E-o reală plăcere să-i citești subtil-rafinata carte „De la Iași la Ierusalim și înapoi”. Autorul își trece în revistă, cu sinceritate și sine ira întreaga biografie, oferind o galerie de portrete creionate cu ascuțit spirit de observație, cu sagacitate bine temperată și caldă înțelegere umană, văzută mai întâi prin ochii copilului terifiat de război („Liniștea m-a speriat, era ceva neobișnuit. Ca un morar deprins să doarmă în zgomotul morii, iar dacă motorul se oprește și e liniște, se trezește speriat” – era prima zi fără bombardamente și împușcături), trecând prin revelațiile nostalgice ale întoarcerilor, spre a ajunge la surprinzătoarea constatare că și fiului lui, care n-a trăit în România și nu știe românește, i-a transmis gena ce face să percepi mereu orizontul îndepărtat al originii: „Marc urmărea acasă, la Ierusalim, un meci de fotbal al echipei României la campionatele mondiale (…) Întreb cât e scorul și-mi spune: unu – zero pentru noi, pe un ton absolut firesc. Era 1-0 pentru România (…) S-a identificat cu… identificare mea!”
O observație corectă, de substanță, se cere comentată: este vorba de „Absența scriitorului (și filosofului) român de la meditația europeană asupra Holocaustului”, cu atât mai mult cu cât și sus-semnatul a fost tentat să scrie un roman al Pogromului de la Iași. M-am documentat inclusiv la Yad Vashem (cu sprijinul lui Volovici, fost cercetător acolo), am adunat stivă de documente, dar cartea a rămas nefinalizată. Am constatat, pe parcurs, că, oricât de obiectiv ai fi (sau tocmai de aceea) se vor ivi reacții de respingere, fie dintr-o direcție, fie din cealaltă, dacă nu chiar din amândouă. Poate, încă nu a venit vremea unei astfel de cărți; oricum, acest oribil episod ce maculează (și contrazice!) însăși istoria spirituală a Iașiului se cuvine a fi odată și odată analizat în amănunțime, dezbătut și, cât stă în putința (și chiar obligația) scriitorului român, deslușit în profunzime. Istoricii din generația tânără susțin că a apărut „un morman” de noi documente privitoare la Pogrom – ceea ce înseamnă că-s posibile deslușirile și precizările care încă mai blurează privirea cercetătorului întoarsă către nefericitul iunie 1941. Ar face posibilă și revenirea subsemnatului la proiectul abandonat, cu condiția ca publicarea noilor descoperiri arhivistice să nu întârzie prea mult (cum, din păcate, se mai întâmplă).
Închei reamintind mărturisirea-sinteză a lui Volovici: „Nu cunosc decât trei planete – una cu centrul în Iași, alta, cea din care a venit Hania (soția, n.n.), cu centrul la Varșovia și a treia, cea mai misterioasă, cu centrul la Ierusalim.” Cartea încearcă, sufletește, o astfel de „aliniere a planetelor…”