În fiecare toamnă, de pe la jumătatea lunii septembrie, până în a doua parte a lunii octombrie, în pădurile Bucovinei răsună o simfonie a naturii, de un farmec inegalabil – boncăluitul cerbilor.
Cei care s-au pornit la o plimbare prin păduri, la ceas de seară, ori dimineața devreme, când luna își mijește pleoapele somnoroase către soarele ce răsare după creste, poleindu-le în aur, au avut cu siguranță onoarea de a fi spectatori la nunta cerbilor – așa cum este cunoscut acest fenomen unic, sălbatic și atât de frumos.
Chemarea ancestrală a cerbului îndrăgostit, provocarea transmisă rivalilor cu care este dornic să se lupte aprig, pentru a intra în grațiile ciutelor din jur, este una dintre cele mai impresionante simfonii ale naturii.
În căutarea „nuntașilor” am ajuns „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”, în Țara Dornelor, pe meleaguri binecuvântate, cu peisaje ce-ți taie respirația, cu păduri în care brazii și molizii cresc mai înalți decât blocurile-turn, unde ciutele, veverițele și mistreții ți se arată în cale când te aștepți mai puțin, în vreme ce cocoșul de munte ori cel de mesteacăn – adevărate monumente ale naturii – se ascund în desișul codrilor, cât mai departe de civilizația ce vine năprasnic peste ei, necruțătoare.
La umbra mărețului Giumalău
Drumul ce urcă șerpuit pe munte, printre văi adânci, din care răsar capetele încoronate de verdeață ale arborilor seculari, ne poartă către patria cerbului, rege ale pădurilor Bucovinei. Estimările oficiale spun că prin pădurile județului Suceava sălășluiesc vreo 4.500 de exemplare de cervide. Dar, în realitate, numărul lor ar putea fi cu mult mai mare, pentru că nu ai cum număra „la virgulă” aceste umbre călătoare, care străbat distanțe mari, mai ales în perioada împerecherii, când masculii care au pierdut lupta cu alții mai puternici se avântă și la zeci de kilometri distanță, doar pentru a găsi o ciută liberă.
Pe de altă parte, chiar acolo unde am ajuns noi, la umbra mărețului Giumalău, cu a sa cruce construită în anul 1908 de Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, doborâtă de artilerie în anul 1915 și ridicată în 1947 din inițiativa gospodarilor din zonă, cu o zi înainte, un cerb pășea mândru, înconjurat de 20 de ciute. Un adevărat harem, demn de un rege al pădurilor.
„E prima oară când văd așa ceva și mă minunez. De obicei au pe lângă ei una, două sau trei ciute. Rar vezi mai multe. Dar de 20 la unul singur nu am auzit vreodată, nici nu am găsit în studiile de specialitate. Nici tata, că are peste 80 de ani de viață în mijlocul naturii, nu a întâlnit vreodată atât de multe ciute la un cerb, în perioada de reproducere”, spune Dan Lungu, ghidul nostru în tainele pădurii.
De ani și ani de zile, misiunea sa, în calitate de reprezentant al Gărzii Forestiere, este să facă evaluarea efectivelor de animale sălbatice din pădurile județului, să constate și să combată acțiunile de braconaj, să vadă ce măsuri trebuie luate de gestionarii fondurilor de vânătoare și dacă acestea sunt respectate. Iar asta nu doar aici, ci în cinci județe – Suceava, Botoșani, Iași, Bacău și Neamț.
Dar cele mai mari efective de cerb sunt aici, în codrii Bucovinei, care ar merita cu prisosință să fie considerați tărâmul cerbilor, după cum confirmă și Mihai Gășpărel, șeful Gărzii Forestiere Suceava: „Aici, în bazinul Dornelor, unde ne aflăm, pe raza Ocolului Silva-Bucovina, efectivele de cerbi sunt destul de mari, cu trofee de calitate, și încercăm să menținem acest standard la nivel cât mai ridicat”.
Mihai Gășpărel a evidențiat faptul că un rol foarte important îl au gestionarii fondurilor cinegetice, în ale căror atribuții intră paza acestora, prevenirea actelor de braconaj, asigurarea hranei necesare animalelor sălbatice în perioadele dificile și, nu în ultimul rând, asigurarea liniștii.
Observatorul buclucaș
Pe înserat, când nori plumburii se lăsau greoi, mai mai să-i atingi, deasupra culmilor împădurite și parchetelor de exploatare forestieră – zone căutate de cerbi, pentru că acolo au parte de hrană mai multă decât în desișurile de pădure, am plecat să căutăm cerbii, care-și „rosteau” înflăcărați declarațiile de iubire, făcând să răsune codrul, din toate direcțiile.
„Nu vorbiți, nu vă mișcați brusc, nu călcați pe crengi, nu vă abateți de la cărare etc…” – un scurt instructaj, după care ne împărțim pe grupuri și mergem în trei direcții.
Eu și cu „maestrul regizor”, Silviu Olariu – operatorul de imagine, suntem îndrumați către observatorul de vânătoare. Îl găsim, străjuind înălțimile, pe o culme muntoasă, de unde, de jur împrejur, se vede totul, ca-n palmă. Totul, mai puțin cerbii, de care nu am avut parte. Cât i-am așteptat, înțepeniți în nemișcare, cu suflul suprimat, contorsionați, puțin înghețați și olecuțică frustrați, nu au venit și pace. Îi auzeam în jur, boncăluind de zor, când mai tare, când mai domol, doar că scumpi la vedere.
O fi fost și vina noastră, nu zic nu. Mai ales că, de cum am ajuns, norocul ne-a surâs atât de tare, de se ținea de burtă. Pentru orășeni ca noi, grei la propriu și la figurat, obișnuiți cu lift, scări rulante și, în cel mai rău caz, scările de la bloc, cu trepte mici, să urci pe o scară de lemn înaltă de patru metri, cu fușteie rare, e deja o provocare.
Dar când din prima constați că prima treaptă e deja ruptă și ai de urcat direct pe a doua, la un metru înălțime, lucrurile se complică.
Primul urcă Silviu și, după ce se aburcă în cutiuța de lemn suspendată la înălțime, din urmă îi pasez echipamentele de filmat. Cu rucsacul în spinare, urc scara de lemn, către gura îngustă de acces, care deja mă pune pe gânduri.
Nu apuc să gândesc prea mult, că penultima treaptă cedează cu un pârâit sec și simt că zbor. Nu mult, câteva trepte. Chiar nu țineam să ajung până la pământ.
Puțin șifonat, reiau urcarea, dar sus, constat că avântul mi-e zadarnic. Golul rămas după căderea treptei rupte e prea mare. Privesc în sus la Silviu, îngenuncheat pe podeaua de lemn, cu mâna întinsă spre mine și, brusc, pe amândoi ne bușește râsul.
Eu nu pot să urc, iar el nu poate să coboare. Sau cel puțin nu ușor, fără emoții.
Mă întorc pe pământ (ce bine se simte sub picioare!) și mă lipesc de o buturugă, în așteptarea cerbilor.
Raportul de seară
Hălăduim pe munte, pășind atenți să nu facem zgomot, orientându-ne după boncăluitul cerbilor din preajmă, căutând să ajungem în apropierea lor. Chiar am ajuns atât de aproape că ne răsuna în urechi ca un tunet. Doar că și el ne-a auzit pe noi. Și a tăcut, indiferent chiar la chemările celorlalți cerbi, ce răsună în față, în spate, la stânga, la dreapta…
Noaptea s-a lăsat hoțește și ne trezim în întuneric. Pornim spre locul de unde am plecat, dar în întuneric, nimic nu mai arată la fel ca ziua. Cărarea pe care o căutăm nu se lasă găsită. O liniște apăsătoare se lasă pe munte și auzim doar foșnetul pașilor noștri prin iarbă, pocnetele înfundate ale crenguțelor rupte sub tălpi și scrâșnetul scoarței de copac peste care trecem. Undeva, în față, trebuie să fie drumul pe care am venit… Brusc, o luminiță se strecoară printre copaci. O mașină. Pe drum.
Dan Lungu și colegul nostru de la TVR Iulian Cazacu au pornit să ne caute.
Împreună mergem la cabană, unde cealaltă echipă, de la Plus TV, ajunge mai târziu decât noi.
Fiecare își povestește aventurile, ce a văzut, ce a simțit. E raportul de seară. E vremea poveștilor…
Lupul de curte
Vorbim câte-n lună și în stele, povești vânătorești, ale unor vânători de… imagini.
Dan Lungu are pușcă de vânătoare, dar stă în cui, acasă. În schimb are cu el mereu aparatul de fotografiat și camera video, cu care a surprins imagini unice. Așa aflăm că e doctor în lup. Chiar singurul din țară.
„Am studiat lupul atât în libertate, cât și în captivitate. Știam în Neamț un bărbat care avea în curte un lup crescut de mic. Știi cum – avea iepurele în curte, făcea țup-țup, sărea lupul pe el și-l punea la pământ, îi dădea o labă peste cap, prietenește, dar nu-i făcea nimic. Nici lui, nici câinelui din curte. Dar dacă intra altul, străin, praf îl făcea. Când l-am căutat din nou pe acel om, nu mai avea lupul. Era la un pas de divorț, femeia i-a spus – «Ori eu, ori lupul». Aveau copii, se temea pentru ei.
L-am întrebat ce a făcut cu lupul. «L-am dus la grădină».
Am mers împreună să-l vedem, la Grădina Zoologică. La țarcul cu lupi, omul numai ce s-a apropiat și a zis încetișor: «Lupu, hai aici…». Și un lup din haită s-a desprins, a venit la gard și s-a lipit cu blana de zăbrele, așteptând să fie mângâiat. Și clămpănea – e un semn de respect, un sunet pe care îl scot din fălci.
L-am întrebat pe om de cât timp nu l-a mai văzut. De 6 luni nu a mai avut nici un contact cu acel animal sălbatic, care din prima l-a recunoscut și a venit la el afectuos. Lupul e inteligent…”
Nu știu cât de inteligent e păstrăvul, dar am aflat cât e de gustos cel gătit pe grătar. Daniel Vleju, un om ce s-a născut cu zâmbetul pe buze, ne spune și secretul: „E apa de aici, de la munte!”
Prima pensiune privată din România
Miezul nopții ne prinde încă afară, cu vălătuci albi, ieșind din gură, la fiecare vorbă.
Iarna se face simțită mai devreme aici, la cota 1400, sub Vârful Giumalău, unde a fost ridicată prima pensiune privată din România. Asta s-a întâmplat prin anii ‘70, când comunismul era în floare. Adrian Păunescu venea des aici, la Cabana Gigi Ursu, unde frumusețea peisajelor și liniștea naturii erau cele mai bune muze.
Gigi Ursu, un munte de om, bărbat falnic, după cum îl descriu cei ce l-au cunoscut, s-a „prăvălit” din picioare, în urmă cu câțiva ani. Om al pădurilor, a fost „verde” până în ultimul moment. Din dorința sa și din puterile proprii, în poiana de sub Giumalău a fost ridicat un schit mănăstiresc, cu o cruce mare, albă, de marmură, ce veghează de sus asupra orașului Vatra Dornei, uneori ascuns vederii de ceața ce coboară din munte.
În cameră, unde am mers la culcare, de cum am stins lumina, m-a învăluit un întuneric atât de negru, încât îți venea să-ți bagi degetele în ochi, doar-doar ai vedea măcar niște luminițe jucând în jurul tău.
Abia când te desprinzi de lumina nocturnă a orașelor vezi cât de neagră e noaptea.
Tărâmul din ceață
A doua zi cerul a coborât pe pământ. Vălătuci groși, albi ca spuma laptelui, acopereau văile și așezările omenești de acolo, de nici nu credeai că se mai află ceva dedesubt, decât o mare de nori. Doar că din loc în loc, o insuliță de verdeață, ori o turlă de biserică răzbătea prin ceață. Târziu am realizat că un tărâmul misterios, ascuns privirilor de colinele munților și de ceața groasă, era Vatra Dornei, orașul-stațiune de care nu ai cum să nu te îndrăgostești și să-ți dorești să mai revii, fie vară, fie iarnă.
