În această perioadă a anului, pădurile Sucevei răsună de un strigăt tulburător, de o frumusețe sălbatică. Nunta cerbilor, cum e denumit fenomenul printre vânători, are loc doar o dată pe an, iar atunci întreaga natură amuțește, pentru a putea asculta mai bine strigătul de luptă și de împerechere al masculilor, care își dau pe spate greutatea coarnelor și eliberează din piept sunetele cu o brutalitate înfiorătoare. Pentru câteva momente, totul încremenește în jurul tău. În urechi îți răsună doar acel strigăt prelung, ca al unui bucium, dar în tonul lui nu e nici o undă de tânguire.
Glasul cerbului îndrăgostit
Am auzit acest strigăt acum, când pădurile și-au schimbat haina verde de vară, cu cea auriu –cărămizie de toamnă, la ceas de seară, când ultimele raze de soare se ascund printre copaci, trimițând umbre lungi să se prelingă prin iarbă.
În țarcul de la Marginea al Direcției Silvice sunt zece cerbi ce își dispută teritoriul și o singură ciută. Doar cel mai puternic dintre ei va deveni partenerul ei. Competiția dintre ei este una acerbă. Fiecare încearcă să atragă de partea sa femela prin boncănitul său, care are o amprentă proprie, inconfundabilă pentru urechile lor.
Seară și dimineață, atunci când frigul care se lasă prevestește venirea iernii, boncănitul cerbilor răsună în pădure ca un veritabil concert al naturii.
Un fornăit pregătitor, prin care aburii ce ies din gură le învăluie botul umed, apoi un răget scurt, urmat de strigătul prelung și puternic, ca al unui leu ce își protejează teritoriul. Acum, cerbul e rege al pădurii.
De la înălțimea observatorului în care am urcat pe furiș, strecurându-ne printre copaci, pe cărări umblate doar de mistreți și de cerbi, ferindu-ne ca vântul să ne ia mirosul și să îl ducă spre cerbii din poiană, poți vedea masculul pășind mândru printre ierburi, privind în jur atent și sfidător și rotindu-și coarnele amenințător.
La doar câțiva metri de el se află Bambi, o căprioară crescută în captivitate, de gospodari din zona de munte și care în continuare se bucură când vede pe acolo picior de om. Pe cât e ea de prietenoasă cu oamenii, pe atât de rezervat e cerbul, care se ține la distanță de om, fără a-l scăpa însă din priviri.
Un alt cerb dă târcoale zonei, tatonează terenul. Glasul său se aude nu departe de noi. E tânăr și fără experiență.
Imediat, un alt cerb îi răspunde. Mugetul prelung, ca o chemare războinică, se izbește de frunze, se răsfrânge din scoarța copacilor și în cele din urmă se răspândește pe culmile dealurilor, purtat de vânt. Iar din adâncurile pădurii, glasul altor masculi se face auzit, ca o orchestră a naturii, delimitându-și teritoriul și vestind lumii „nunta cerbilor”.
„Asta e glasul cerbului îndrăgostit”, îmi șoptește Cristi Tomniuc, șeful departamentului de Vânătoare din cadrul Direcției Silvice Suceava, care vine adesea aici pentru a asculta boncănitul cerbilor.
Festinul animalelor La Marginea, în țarcul de 422 de hectare amenajat special pentru creșterea mistreților, toate speciile de animale trăiesc laolaltă, ca o comunitate, fără a se deranja una pe cealaltă. Pâlcului de cerbi veniți să se înfrupte din bunătățile aduse de pădurari și lăsate în poiană i se alătură curând un grup mult mai numeros, dar mai ales mai zgomotos, de mistreți.
Sosirea lor e anunțată de duduitul ritmic al copitelor lor pe pământ, de trosnetul crengilor rupte în cale și de grohăitul scurt, nerăbdător să ajungă la mâncare.
Cerbii nu se sperie câtuși de puțin de tumultul care se face simțit în pădure. Le cunosc obiceiurile mult prea bine. Calmi, continuă să își ia masa, doar ceva mai atenți la zgomotele din jur, pentru ca nu cumva gălăgia porcilor să atragă și alte viețuitoare, periculoase pentru ei.
Vreo 40 de porci mistreți își fac apariția în poiană și cu o hărnicie de speriat se apucă să radă tot ce a fost lăsat în urmă de îngrijitori, mergând pe firul mâncării, răspândită sub forma unui șarpe unduitor prin iarbă.
În liniștea serii se aude trosnetul fălcilor lor puternice, fărâmițând mâncarea și pleoscăitul de plăcere al limbii lor, în timp ce înfulecă cu o plăcere nedisimulată granulele cumpărate special pentru a-i hrăni.
Din când în când, un porcușor mai îndrăzneț atentează la mâncarea din fața unui mistreț mai bătrân sau a unei femele masive, care fără a sta mult pe gânduri se repede cu botul spre el, amenințător, încât tânărul o ia la goană, guițând speriat.
Scena se repetă iar și iar, cu alți protagoniști, pentru că mereu câte unuia i se pare că mâncarea de la botul celuilalt e mai bună.
În acest timp, căprioarele și cerbii își continuă masa, printre godacii ce mișună de ici colo, care nici măcar nu mai ridică capul din pământ, pentru a nu rata vreo bucățică de mâncare.
Molfăitul lor zgomotos și grohăiturile de încântare care se aud din când în când îi atrage și pe alții, care apar din tufișurile pădurii, pufăind zgomotos.
Același zgomot e ca o invitație la masă și pentru alte animale. Două vulpi roșcate se strecoară precaute din pădure, privind în toate părțile. Atente la orice mișcare, ochesc locurile în care nu a ajuns încă turma zgomotoșilor mistreți și se reped acolo, pentru a înfuleca rapid. Masa nu le tihnește mult. E de ajuns ca unul din noi să facă o mișcare, pentru ca urechea fină a vulpii să o capteze. Imediat ridică privirea, ne găsește și ca o săgeată de foc dispare în pădure, la adăpostul desișurilor.
Vieri imenși, singuratici, își fac apariția la urmă, când corul zgomotoșilor lor semeni dispare în pădure. În întunericul care se lasă ei se descurcă să simtă mâncarea lăsată în urmă de grăbiții mistreți mai tineri. Spinările lor țepoase se văd în lumina albă a stelelor ca a unor uriașe animale preistorice ce dominau Pământul.
Marin, paznicul încornorat Incursiunea în natură s-a prelungit mai mult decât ar fi fost necesar din cauza lui Marin, un cerb căpățânos. Tocmai pe când ne pregăteam de plecare, mișcarea noastră a atras atenția unui cerb, care fără nici o urmă de teamă, a venit direct înspre observatorul de vânătoare.
După ce a dat ocol adăpostului de lemn, căutând o cale să ajungă la noi, Marin, cerbul poreclit așa de cei care l-au adus aici anul trecut, după ce l-au găsit în grajdul unei familii din Breaza, crescut alături de două vaci, s-a așezat drept în fața scărilor, așteptându-ne cu coarnele pregătite de atac.
Nemulțumit de faptul că nu poate ajunge la noi, Marin lovește nerăbdător cu copita în pământ, rupând iarba din rădăcini, își agită coarnele bogate, cu cinci ramuri, câte una pentru fiecare an de viață, apoi începe să lovească cu ele în scara de lemn, care se zguduie sub forța loviturilor sale puternice.
În mod normal, un cerb crescut în sălbăticie nu ar reacționa așa la vederea oamenilor, ci ar fugi cât mai departe, pentru a se pune la adăpost. Dar Marian, crescut printre oameni, îi cunoaște, le știe slăbiciunile și asemeni multora dintre semenii săi, crescuți de oameni și apoi reveniți în sălbăticie, e agresiv cu cei pe care îi întâlnește.
„El e paznicul țarcului. De când l-am adus aici nici cei care ar vrea să treacă de gardul electrificat nu se încumetă, de teamă că le-ar putea ieși în cale”, îmi spune Tomniuc, care încearcă să îl sperie, dar fără rezultat.
La cele peste 150 de kilograme ale sale și la duritatea coarnelor sale ascuțite, Marin e un adversar greu de înfruntat cu mâinile goale.
Singurul lucru care îl face să dea înapoi e sosirea zgomotosului ARO al șefului complexului de la Marginea, Costică Radu, care, împreună cu ajutorul său, pun farurile mașinii pe încăpățânatul cerb și îl sperie cu strigăte puternice, agitând puștile în mână.
În vreme ce în poiană nu mai este țipenie de animal, nici măcar vierii bătrâni, capabili de atacuri feroce, Marin nici nu are de gând să se ascundă. Farurile puternice ale mașinii, care îl orbesc și strigătele oamenilor îl țin la câțiva metri distanță, dar în nici un caz nu îl alungă.
E de ajuns cât să coborâm din observator fără să fim luați în coarne de cerbul Marin și să ajungem la mașină.
În urma noastră, umbrele nopții se închid ca o cortină, protejând viețuitoarele pădurii, ale căror ochi strălucesc din când în când de la farurile mașinii.
