Numărul 12

Vă amintiți, cred, campania aia de dinaintea plecării noastre spre a ne face din nou de râs la un turneu final, derulată sub genericul „Eu sunt 12”, ideea fiind că publicul este cel de-al 12-lea jucător, tocmai ăla care dă aripi echipei și rezolvă ceea ce ăilalți 11 din teren n-ar fi fost în stare altfel. E drept că, în ceea ce privește echipa României, să fi fost în teren toți ăia din tribună și tot n-ar fi putut suplini lipsa totală a fotbalului. Am urmărit alaltăieri seară transmisia live a morții caprei. Ca să înțelegeți exact ce sentimente mă încearcă atunci când o văd evoluând, la 4-0 îmi doream să mai ia încă două bucăți, iar apoi să primească un penalty… pe care, desigur, să-l rateze Piticu’! Doar așa mulțumirea mi-ar fi fost deplină, dar nu-i nimic, nici 4-0 ăsta nu-i de lepădat. Dincolo de satisfacția asta, recunosc, meschină, pe întreaga durată a partidei m-am întrebat ce naiba îi poate face pe parizieni să joace în halul ăla: progresele uluitoare ale medicinii franțuzești ori al 12-lea jucător? Plecând de la premisa oarecum justificată (și cu deplină acoperire în faptele de vitejie ale cicliștilor abonați la laboratoarele barceloneze) că dacă e să vorbim de doping, atunci tot Spania deține supremația, nu-mi mai rămâne decât să constat că da, publicul e cel care te duce spre marea performanță. Desigur, cu condiția ca și sportivii să aibă ceva predispoziții. Ajuns aici, mă întreb ce s-ar face superstarurile de la PSG sau Barcelona dacă, printr-o scamatorie, ar fi aduse să joace la Chiajna sau la Turnu Severin, în fața unui număr de 4 (patru) spectatori, atâția câți s-au înregistrat la un meci din prima ligă românească. Erau, adică, „jucătorii” cu numerele de la 12 la 15. Ar mai putea ei, oare, să alerge ca demenții, să dribleze halucinant, să șuteze ca din tun? Teoretic, da, că doar ar fi aceiași oameni, numai că în fața a 4 spectatori cred mai degrabă îți vine să-ți omori mama decât să driblezi un adversar, fie el și cu piciorul în ghips. Am și argumente: de curând, numitul Toșca, un jucător absolut oarecare, care la Steaua era unul din teren și atât, a plecat în Spania, la o echipă rezonabilă. Acolo joacă de parcă toată viața lui a fost un superstar, ba chiar i-a eclipsat pe cei care au oficial acest statut. N-o fi, oare, vinovat de jocul oribil de la noi și jucătorul numărul 12 care se dă mereu accidentat?