Numai prostia sau nesimțirea ne-ar mai putea despărți de Dumnezeu

Dacă mă apuc sârguincios și deretic prin casa sufletului meu, pregătind cele pe care cred eu că le așteaptă Domnul de la mine, să nu mă mire dacă voi auzi, precum Marta: „te îngrijești și pentru multe te silești; dar un lucru trebuie” (Luca 10, 41-42). Iar acel „lucru” presupune să mă așez cuminte la picioarele Lui și să-I ascult cuvântul (cf. Luca 10, 39), adică să mă dedic părtășiei cu El în toate câte le trăiesc. Nu va rămâne din noi decât atât cât am înțeles să relaționăm, să trăim cu Dumnezeu. Parcă mai mult decât alte pericope evanghelice, pilda nunții fiului de împărat (Matei 22, 2-14) este cea care ne scutură zdravăn de toate împrăștierile noastre cotidiene și ne aduce la ceea ce este esențial.
Precum un împărat, Dumnezeu ne cheamă la nunta Fiului Său. Adică la bucurie, la comuniune și la ospăț, precum se cuvine unei nunți adevărate. Putem refuza chemarea, avem această libertate. Dar El va continua să insiste până la ultima noastră suflare de viață. Unii refuză, pentru că li se pare că au lucruri mult mai importante de făcut aici, pe pământ – sunt cei care „se duc la țarina lor” (cf. Matei 22, 5). Aceștia consideră pierdere de vreme rugăciunea, slujbele, faptele de milostenie. Important e să muncească mult, să agonisească mereu. Spiritualitatea e pentru leneși, ei sunt oameni serioși, nu au timp să-și bată capul cu „misticisme”.
Dumnezeu are tot dreptul să înnoiască după cum crede creația Sa
O mentalitate înrudită cu aceștia au și cei ce „se duc la neguțătoria lor” (cf. Matei 22, 5). Ei văd pe Dumnezeu ca pe un comerciant Căruia trebuie să-I dai ceva, ca să obții ceva. Aici sunt și creștinii sau clericii care cred că importante sunt doar zidirile materiale, lucrurile concrete, palpabile, cuantificabile din Biserică. Pentru unii ca aceștia, isihia este un concept exotic – în orice caz, unul cu totul inadecvat realităților lumii de astăzi. Categoria celor care „batjocoresc” și „ucid” pe slugile lui Dumnezeu sunt cei ce nu vor să iasă nicicum din egoismul lor feroce și din mândria lor de oameni care „știu ei mai bine” cum stau lucrurile. Sunt foarte activi și au alergie la tot ceea ce înseamnă Dumnezeu, Biserică, preot… Reacțiile lor nu sunt deloc originale, nu au spirit critic. Doar repetă obsesiv aceleași idei și sloganuri anticlericale, anticreștine.
Aparent contrar imaginii unui Dumnezeu iubitor și mult-milostiv, pilda ne spune că Împăratul „s-a umplut de mânie și, trimițând oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc” (Matei 22, 7). Poate Dumnezeu să facă rău cuiva, doar pentru că acela și-a luat libertatea de a-L refuza? Înainte de a înțelege tâlcul acestei divine „răzbunări”, să lămurim un lucru. În toată Sfânta Scriptură, Dumnezeu ne vorbește pe înțelesul nostru și la nivelul mentalității noastre. Cei care ascultau pilda rostită de Mântuitorul trebuiau să înțeleagă faptul că-L pot refuza pe Dumnezeu până la capăt, dar că trebuie să-și asume și consecințele de rigoare. Iar aceste consecințe sunt zugrăvite potrivit nivelului lor de înțelegere. Venirea Împărăției presupune că vor fi „cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi” vor trece (cf. Apocalipsa 21, 1). Dumnezeu are tot dreptul să înnoiască după cum crede creația Sa. Prin urmare, n-ar fi o prostie să ne lipim inima de ceva ce oricum va fi nimicit? Căci toate vor cunoaște testul „iezerului cel de foc” (Apocalipsa 20, 15) – adică vor fi cuprinse de iubirea înflăcărată, vădită a lui Dumnezeu. Iar cei ce nu sunt deschiși iubirii și comuniunii vor suferi, pentru că va fi luat de la ei obiectul iubirii lor pătimașe. Tot o dovadă de prostie este și să refuzi ceea ce Dumnezeu oferă gratuit, fără osteneală din partea noastră. Căci El zice: „am pregătit ospățul meu; (…) toate sunt gata” (Matei 22, 7). Nu e o mare tâmpenie să refuzi o masă îmbelșugată și atmosfera de bucurie deplină ce o însoțesc, toate oferite în dar? Pentru veșnicie, nu doar pentru o seară!…
Atitudinea smerită și cuviincioasă
O categorie aparte este a celor ce nu vor refuza chemarea, chiar dacă nu se știu cu nimic vrednici de o așa mare cinste. Căci, în marea Sa generozitate, ca să I se umple „casa nunții”, Dumnezeu va chema pe toți, „și răi și buni” (Matei 22, 10). Dar nu va fi de ajuns doar să fii receptiv la această chemare. Determinantă va fi atitudinea cu care vei păși printre nuntași. A avea „haină de nuntă” (Matei 22, 11) înseamnă a acorda respectul cuvenit momentului, a te pregăti minimal pentru a fi la înălțimea atmosferei de sărbătoare. Dacă astăzi ar merge cineva la o nuntă cu hainele cu care lucrează în grădină, fiind plin de pământ și de praf, fără măcar a se spăla pe mâini și pe față – cu siguranță că acest gest ar fi considerat ca fiind unul de mare nesimțire. Dacă tot am răspuns chemării lui Dumnezeu și am pătruns în Împărăție, să avem haină potrivită – adică atitudinea smerită și cuviincioasă, nu aroganța și nesimțirea celui care crede că i se cuvine totul și că se poate comporta oricum. Acela va constata lesne că e nevoie să fie în armonie cu Dumnezeu și cu ceilalți, că nu poate să se manifeste ignorându-i pe toți. De aceea va fi „legat de picioare și de mâini” – adică nu va mai putea acționa deloc – și va fi proiectat „în întunericul cel mai din afară” (Matei 22, 13). Dacă nu suntem întru Dumnezeu, ne plasăm în afara adevăratei vieți și chiar în afara noastră, devenind asemeni cu cei ce-și ies din minți. Trăiesc, dar nu sunt conectați la realitate, nu pot comunica și nu pot iubi. (PR. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)