„Numai prin credință, fără fapte, nu este cu putință mântuirea” – Sfântul Paisie de la Neamț

Starețul Paisie era foarte milostiv. În timpul invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de țărani se refugiau în pădurile din jurul Mănăstirii Dragomirna. Iarna, cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mănăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziția mirenilor săraci, bătrâni și a mamelor cu copii. Trapeza cea mare și caldă o dădu, de asemenea, poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă chelarului, brutarului și bucătarilor să dea de mâncare la toți câți cereau. Se făcea mâncare și se cocea pâine neîntrerupt. Astfel, starețul Paisie s-a făcut părintele tuturor, salvând mulți oameni de la moarte.
„Totdeauna să fiți treji și permanent să puneți început de pocăință”
După strămutarea starețului Paisie la Mănăstirea Secu, cuviosul scria adesea cuvinte de învățătură ucenicilor săi rămași în Dragomirna. Iată cum îi sfătuia pe fiii săi duhovnicești: „Totdeauna să fiți treji și permanent să puneți început de pocăință. Fugiți de grăirea deșartă care omoară sufletul; nu umblați din chilie în chilie fără învoirea duhovnicilor; mărturisiți-vă regulat cugetele, prin care se risipește toată ispita diavolului. Apoi, citiți scrierile Sfinților Părinți, prin care se luminează mintea omului și crește râvna pentru poruncile Domnului. Că numai prin credință, fără fapte, nu este cu putință mântuirea.
Fiecare după putere să ia parte la lucru în viața de obște. Să nu se facă adunări pe la poarta mănăstirii, pentru a grăi deșertăciuni. Unde este sârguință, acolo strălucește lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-și găsește loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sârguință, acolo toate sunt împotrivă. În loc de bine, este rău; în loc de lumină, este întuneric; în locul lui Hristos, intră diavolul”.
Se spunea despre starețul Paisie că zilnic primea la chilie pe călugări, la orice oră, să-și descopere nevoile lor duhovnicești și trupești. Cu acest prilej, starețul le zicea: „Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească sau trupească și pentru aceasta cârtește și se necăjește, dar la mine nu vine să mă vestească, eu pentru nevoia și scârba lui nu am răspundere înaintea lui Dumnezeu”.
Grija pentru cei bolnavi
Se spunea iarăși despre marele stareț că, în Mănăstirea Neamț, ocupațiile sale cărturărești ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici întemeiază o întreagă școală pentru formarea de corectori și traducători de cărți. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mănăstirii Neamț și se răspândesc prin numeroase mănăstiri din țară și de peste hotare. „Astfel, Neamțul devine centrul și făclia monahismului ortodox și școala vieții sihăstrești și a culturii duhovnicești pentru tot Orientul ortodox”.
O grijă deosebită avea cuviosul și pentru cei bolnavi. În Mănăstirea Neamț zidi spital pentru bolnavi și case de oaspeți. Starețul rânduia pe cei bătrâni și bolnavi la spital, încredințându-i fratelui Onosie, bolnicerul mănăstirii. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mâncare cât mai bună, pâine albă și vin, să-i spele săptămânal și să le mențină curățenie exemplară în bolniță. Starețul primea la spital și bărbați mireni care sufereau de diferite boli și care nu aveau unde să-și plece capul. Aceștia erau așezați în chilii aparte, „hrăniți din masa comună și trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte”.
Învățături
Odată, starețul văzu mergând prin mănăstire un frate, dând din mâini și privind încoace și încolo. Atunci cuviosul chemă la sine pe duhovnicul lui și îi zise: „Așa povățuiești tu pe ucenicii tăi? Că iată, umblă fără rânduială și smintesc pe frați! Apoi le dădu la amândoi canon să facă trei zile metanii în trapeză, ca toți să se învețe din greșeala lor”.
Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stând aproape toată noaptea cu durere de inimă lângă patul celor foarte bolnavi, împreună suferea și suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării și a mântuirii, dându-le nu puțină ușurare în amara lor durere.
Se spunea iarăși despre starețul Paisie că o dată pe an, de la praznicul Adormirii Maicii Domnului până la 30 august, mergea la Mănăstirea Secu, unde se nevoiau ca la o sută de călugări. Acolo petrecea două săptămâni, ținea cuvânt de folos în biserică, mângâia pe frați, iar după hramul mănăstirii, „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, cuviosul îi binecuvânta pe toți și, în sunetul clopotelor se întorcea din nou la Neamț, unde îl aștepta tot soborul.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 304-306, Doxologia.ro)