Numai distinsa ne lipsea…

Anul acesta se împlinesc 400 de ani de la publicarea uneia din piesele nemuritoare alelui William Shakespeare: „All’s Well That Ends Well”, în traducere „Totul e bine când se termină cu bine”, o operă controversată, pecare până în ziua de azi criticii nu s-au hotărât dacă e o comedie sau o dramă, și nu au reușit să o încadreze în altă categorie decât „piese-problemă”. Autorul poate ar fi lămurit chestiunea, însă la data publicării ei, în 1623, „marele Will” era mort de vreo 7 ani, așa că… Unde vreau să ajung? Ați ghicit: la parcursul plin de neprevăzut și de suspans al reprezentativei noastre și la finalul neașteptat de bun, care se potrivește mănușă pe titlul shakespearian. Cu mențiunea că deși s-a terminat cu bine, nu chiar totul a fost bine în anul acesta în care ne-au trecut toate spaimele lumii, adesea dublate și de rușinea că prestația echipei numite România nu avea mai nimic de a face cu fotbalul. Ceea ce ne-a enervat, ne-a preocupat și ne-a îmbolnăvit pare uitat, bucuria firească a calificării depășind însă limitele unei decențe parcă necesare, din moment ce nici România n-a jucat chiar caPortugalia ori Franța, nici adversarele depășite n-au fost tocmai Germania, Spania și Italia, ci niște amărâte, doar că mai amărâte decât noi. În armatade entuziaști lăudători ai performanței s-a înrolat și numitaAnamaria Prodan / Reghecampf / Alexa(!?) care, cât timp a lipsit din peisaj, mie nu mi-a lipsit chiar deloc. Și ce o auzirăm zicând? Păi ce altceva decât că antrenor caEdward n-a fost și n-o să fie pe lume (cum așa, fatooo!?, da’ Reghe?, da’ Dan Alexa!?), că echipa asta o să rupă Europeanu’-n două, că fotbalist caStanciu nu s-a născut pe meleag românesc și în general pe Terra… de-ți venea să ceri prin lege testare antidrog și la civile, nu numai la jandarmerițe!