NUCA-N PERETE!

Ardeleanul, cînd vede o girafă, zice că așa ceva nu există. Ignorantul, cînd nu pricepe un text, crede că nici restul lumii nu-l pricepe. Momentul de vîrf al nopții de revelion, sosirea anului nou, a fost celebrat sonor în Piața Universității, apelîndu-se îndelung la „Carmina Burana” – ceea ce a pus flagrant în evidența incultura enciclopedică a organizatorilor. Cantata de rezistență a lui Carl Orff (alături de „Trionfi”), căruia nimeni nu se ostenește să-i priceapă și versurile (de, e scrisă-n latina vulgară, germana veche și franceza la fel de veche…) a ajuns să fie lipită aiurea, unde se cuvine și unde nu se cuvine, fie ca ilustrație muzicală la isprăvile pompierilor, fie la sîmbăta morților ori la balul bobocilor – fiindcă acordurile majestuoase, generoase, solemne și ciudate (cvinte paralele!) par a susține cu îndreptățită potriveală orice trăire mai apăsată și mai explozivă. Ignoranța ilustratorilor Primăriei a bătut, de revelion, toate recordurile stupizeniei spectaculosului incult, potrivit din butoane, după ureche. „Carmina Burana” este o cantată și, nu-i așa, are… un text: poeme lumești, datînd de prin veacul XIII, găsite la o mănăstire benedictină și publicate abia în 1847. În difuzoarele Pieței Universității s-a putut asculta inclusiv textul, care, spre deosebire de așa zisele versuri ale muzicii noastre ușoare, își propune să și comunice niscaiva idei. Ceea ce a scăpat cu totul atenției „muzicienilor” organizatori ai Primăriei, deprinși să considere textul un apendice neglijabil. Numai că nu poți însoți (să zicem) o ceremonie nupțială cu piesa „Hai leliță-n deal la vie!”, nici o înmormîntare cu „Marinică, zis codașul”, ori să sugerezi forța destinului cîntînd „Șapte rațe crăcănate”. În pofida aparențelor de suprafață, solemne și maiestuoase, „Carmina Burana” este o… aprigă satiră, ce ridiculizează tarele statului, ale bisericii, protestează împotriva puterii nemăsurate a banului și a decăderii moravurilor, pentru a elogia libertinajul, bețivăneala, viața ca joc și întîmplare. Așa se face că, după ce Președintele țării a urat românilor „La mulți ani!”, din difuzoare am aflat imediat că viața este… detestabilă („vita detestabile”…) și „soarta salvării și a virtuții îmi este acum potrivnică mie.” Băsescu, în plină „baie de mulțime”, chema să ne veselim, iar „Carmina”, dimpotrivă: „Jeliți-vă toți, împreună cu mine.” Președintele ne-a asigurat că 2005 ne-a troienit cu împliniri, iar cantata, total pe dos: „Soarta potrivnică mi-a luat toate favorurile” și „ cu cît am fost mai înfloritor, fericit și mulțumit, cu atît m-am prăbușit din vîrf, lipsit de glorie.” Prezidentul ne-a fluturat perspectiva măreției României europene și, în vreme ce strîngea mîini și-și felicita compatrioții, corul o ținea pe-a lui: ..Roata soartei se-nvîrtește, eu cobor, devenind tot mai mic și neînsemnat”. De altfel, cantata, într-o consistentă parte a ei, este un imn închinat… primăverii și renașterii naturii – ceea ce s-a potrivit taman ca nuca-n perete. De-a dreptul ciudat a sunat celebrarea noului an, în mijlocul iernii, asortată cu versurile „Iată, a venit plăcuta și dorita primăvară, care ne-a readus bucuriile: cîmpia înflorește, soarele înseninează toate (…) primăvara suge din ugerele verii (…) pădurea cea vestită prin florile și frunzele sale este iarăși verde…” ș.a.m.d. Cît despre îndemnul la încordarea voințelor nației în vederea construcției ce va să vină, cuvintele latinești ale „Carminei” au sugerat o cu totul altă conduită: „Eu sunt abatele trîntorilor și mă adun cu bețivii (…) cine mă va căuta dimineața în cîrciumă, va ieși gol după vecernie… Beau toți, fără nici o socoteală: bea stăpîna, bea stăpînul, bea soldatul, beau și popii, bea acela, beau aceia, bea statornicul, bea vagabondul, bea necioplitul, bea învățatul, bea săracul, bea bolnavul, bea tînărul, bea căruntul, bea protopopul, bea decanul, bea și sora, fratele, baba, mama…” Nici că se putea o constatare mai potrivită în momentul (totuși) solemn pogorîrii noului an! Bine măcar că nu s-a ajuns la părțile licențioase ale Cantatei, intitulate „Stetit puella” („A stat copila”) ori „Si puer cum puella” („Dacă un băiat și-o fată”), cînd corul de copii celebrează viguros deschiderea „zăvoarelor fecioriei”. (Țin la dispoziția celor interesați traducerea integrală, datorată fostului meu profesor de latină din facultate, regretatul Oct. Tcaciuc.) Incultura suverană și suficiența de mahala au adus în pragul ridicolului un moment pe care ni-l dorim totdeauna sărbătoresc și emoționant!