…Nu venim de nicăieri!

O comună moldavă ca atâtea altele, ocrotită de dealuri spuzite cu vii – cine, în afara ieșenilor, a auzit de Scobinți și, la urma urmei, de ce să audă? Poartă și numele ăsta ciudat, pe care nu prea știi de unde să-l derivi – poate din apelativul rus Skobâlțin, ori polonez Skobie, poate, de ce nu, trăgându-se de la neoșul „scobitură”, clinul de sub Dealul lui Vodă în care s-a pitit satul atestat încă de la 1587…
Bunicii dinspre mamă sunt din Scobinți, mama a fost învățătoare prin satele din împrejurimi, iar titularul acestei rubrici acolo a învățat să citească, dar… cu litere chirilice. Bunicu-meu Costache Grămadă, dascăl la biserica satului, avea acasă bucoavne străvechi, între care și un Octoih de la 1744. Pe ultima filă, „Tatăl nostru”. Cum, la patru ani și ceva, știam rugăciunea ca pe apă, n-a fost prea greu să potrivesc literele cu sunetele și așa m-am auto-alfabetizat… în chirilică…
La Scobinți (Zagavia) a viețuit aproape 30 de ani Amfilohie Hotiniul, aici s-a născut minunat pictor Dan Hatmanu și… cam atât, dacă nu-i trecem la catastif pe profesorii Fedeleș și Onu, iluștri la vremea lor, aproape uitați acum. N-a fost, încă, și nici acum nu-i, un loc în care nu se întâmplă nimic. Depune mărturie monografia „Scobinți”, lansată săptămâna trecută în localul vechi al școlii, anume ales, fiindcă acolo a învățat az-buche și autorul cărții, Ion Muscalu.
Considerând că, de acum încolo, „comuna are carte de identitate”, primarul a organizat o lansare „di granda”, cu oaspeți de marcă, costume naționale, pâine și sare la intrare, echipă de fluierași umblată prin Europa și, desigur, „concluziile” care au adunat în jurul meselor deplin îmbelșugate intelectualii comunei, preoții din cele opt sate și cătune componente, dimpreună cu musafirii „de la centru”.
Ion Muscalu a scris întâi de toate monografia satului Scânteia, unde s-a fost ales cândva primar, carte pe marginea căreia am glosat, la vremea respectivă, chiar în acest colț de pagină. Ambele lucrări sunt monografii-model, exemplu de urmat în întreg spațiul românesc, drept pentru care le și acordăm atenția cuvenită. Muscalu, membru al Uniunii Scriitorilor, a scris până acum nu mai puțin de 11 cărți de proză; iată-l coborând din fantezie, legendă și mit pentru a se dedica unei cercetări exacte, minuțioase și îndelungi, care l-a ținut vreme îndelungată în sala de lectură de la Arhivele Statului. A rezultat o scriere gospodărită temeinic, doldora de cifre și date extrase din documente vechi și noi, rod al unor insistente investigații personale: a bătut cu pasul drumeagurile și potecile așezărilor din raza comunei, a discutat cu bătrânii satelor, a cercetat arhivele bisericilor, a fotografiat ceea ce (mai) merită pozat. Rezultatul: o imagine cvasicompletă a comunei, cu bogate referiri la cadrul natural, istoria așezărilor, situația economico-socială, populația, organizarea administrativă, economia (agricultura, comerțul, industria), învățământul și cultura, principalele evenimente din viața moldoveanului trăitor la poalele Dealului lui Vodă, datini și obiceiuri, creațiile populare, inclusiv nesfârșite (dar utile) liste cu vechii proprietari, preoții, învățătorii, absolvenții Școlii Normale de la Bădeni (mulți dintre ei basarabeni și bucovineni), eroii dispăruți în războaie și, desigur, fiii remarcabili ai comunei.
Nu cred că se va putea scrie vreodată o monografie mai completă și mai bine structurată a comunei Scobinți. Din paginile căreia răzbat și sonurile triste ale unor regrete: nu numai pentru sleirea datinilor, obiceiurilor, meșteșugurilor, dar și față de ceea ce economia satului a reprezentat cândva și starea ei de acum, precum și față de viața cultural-artistică, mai bogată și mai diversă altădată. Pentru a conchide: „Nu am venit aici de nicăieri, nu ne-am adus pământul pe roți sau pe copitele cailor, aici am fost din totdeauna și aici vom rămâne. Ne leagă osemintele celor ce odihnesc sub glie și spiritul lor.”