Mens sana in corpore sano (minte sănătoasă în corp sănătos), acest dicton latin care a străbătut două milenii este , în ziua de azi, un deziderat al întregii omeniri.
Din păcate, în societatea modernă, ritmul zilelor încărcate de tot felul de probleme, diferitele tipuri de stres, alimentația cvasi-sintetică, medicamentele, sedentarismul și multe altele afectează un număr tot mai mare de oameni.
Bolile mintale “bântuie” prin toate decadele de vârstă, tineri și bătrâni au din ce în ce mai multă nevoie de psihiatru, psiholog și medicație specifică.
Și tot din păcate, “autismul social” al mileniului III însingurează oamenii, care devin din ce în ce mai egoiști, mai nepăsători față de suferințele celor din jur, chiar dacă fac parte din propriile familii.
S-au debarasat de oile lor negre
Sărbătorile Pascale ne-au demonstrat, dacă mai era nevoie, că nu le-au adus lumina și căldura milei creștine ce ar fi trebuit să-i facă mai buni, mai înțelegători, față de semenii lor aflați în instituțiile de protecție socială.
“Acasă” va avea întotdeauna aceeași rezonanță dureroasă în inimile celor care, de ani și ani, nu au mai fost acasă. Mirosul casei curate și al cozonacilor, policromia veselă a ouălor, cadourile Iepurașului ascunse cu grijă, lumânările aprinse în noapte Învierii, toate la un loc sunt bucurii simple dar unice, pe care unii bolnavi nu și le mai amintesc sau, inconștient, refuză să și le amintească. Dor prea tare, iar ei au atâta și atâta durere în suflet. Puține, mult prea puține familii, și-au luat acasă, de Paște, rudele bolnave, “oile lor negre”, de care s-au debarasat cu mulți ani în urmă, sau doar de câteva luni.
Și-au impus să-i uite. Și i-au uitat dar n-au uitat, în schimb, să țină post, să se roage pentru sănătate și belșug, să-și petreacă în tihnă zilele de sărbătoare.
Copiii, frații, părinții, cei care au făcut parte din casa, viața și gândurile lor, au fost lăsați de izbeliște.
Își aduc aminte de ei când au nevoie de semnarea unor acte în urma cărora, din nou, cei bolnavi sunt perdanții sorții. Rămân fără case, fără pământ, fără un punct de sprijin.
Renegați de propriile familii
Noi îi pregătim, prin programele de recuperare, pentru reintegrare socio-familială. Sună corect și frumos. Atât. Realitatea este urâtă și, din nefericire, în ultimii douăzeci de ani nu s-a schimbat. Propriile familii îi reneagă și nu sunt dispuse la nici cel mai mic efort, pentru a-i reprimi, chiar și temporar, acasă.
“Aplatizarea afectivă”, întâlnită în schizofrenie, este prezentă în societatea de azi, considerată a fi normală, democratică, acordând șanse egale la viață, la unica existență pe Pământ. Nu au sentimente pentru cei aflați în suferință, care și ei sunt tot oameni, sunt de-un neam și de-un sânge. În extrem de multe cazuri nu-i vina lor că sunt așa. Ba, mai mult, din varii motive, genitorii sau rudele colaterale poartă vina handicapului cu care s-au născut sau care a apărut în timp.
Ei nu au înțelegere iar noi, cei care trebuie să-i sprijinim, să-i înțelegem și să-i ajutăm, nu avem legi care să ne sprijine, legi care să responsabilizeze familia și comunitatea din care provin, să-și asume și problemele de sănătate ale celor apropiați, care au devenit din ce în ce mai îndepărtați. Ei sunt acolo, în Centre, îi “ține” Statul și-i de-ajuns. Nu, nu-i de-ajuns.
Nu trebuie lăsați în întuneric!
Nu trebuie să uite că, înainte de a fi persoane cu handicap, sunt persoane bolnave, așa cum sunt bolnavii de inimă, de rinichi, de ficat. Dacă boala le-a întunecat mintea, nu trebuie lăsați în întuneric, mai ales că există perioade (chiar de ani de zile) când și pentru ei răsare, în fiecare zi, soarele, și pentru ei înfloresc, primăvara, copacii.
Demersul nostru ar putea avea soarta vorbelor rostite de către Moise. Vorbe rostite în pustiu. Dar dacă cele înșiruite până acum ajung măcar la inima cuiva, schimbându-i gândurile și făcându-l sa înțeleagă ce am dorit noi să înțeleagă, înseamnă că sămânța unei fapte bune va rodi frumos și bucuria se va citi în ochii cuiva.
Oricum, noi cei care gândim și simțim așa cum am scris aceste rânduri, vă dorim sănătate că, vorba românului, e mai bună decât toate. Nimeni nu-și cunoaște viitorul, nimeni nu știe ce va fi mâine, peste zece ani, sau la bătrânețe. Fiți buni și înțelegători pentru că timpul tace și trece. Trece repede. Faceți ceva pentru bolnavii voștri, vinovați fără vină!
Șef serviciu protecție de tip rezidențial persoane adulte
Dr. Mariana TIGHINEANU
