Nu-ți face iluzii…

De s-ar confirma cele susținute de dl. Michael Olteanu și comentate în precedenta tabletă („povestea unei strălucite lovituri de stat sovietice celebrată anual ca revoluție română”) multe dintre cele pe care le credeam despre noi înșine s-ar duce pe Apa sâmbetei și i-ar da dreptate maică-mi ce mereu îmi repeta: „nu-ți face iluzii, dacă vrei să n-ai deziluzii”. De când există, omenirea s-a tot auto-iluzionat, ajungând aproape legic la dezamăgire după dezamăgire. Generația mea, care a deschis ochii într-o „republică populară” și a fost temeinic îndoctrinată încă de pe băncile școlii, a crezut cu sinceritatea primei tinereți în promisiunile „celei mai drepte orânduiri”. Deziluzia, de-a dreptul dramatică, n-a fost efectul unui eveniment anume, ci s-a instalat progresiv, temeinic, pe măsură ce așa-zisul „comunism” românesc își arăta adevărata față. Zguduirea din 1989 a oferit, la rându-i, iluzii cu carul; probabil că încă n-a venit vremea să tragem concluzia definitivă, dar sunt semne că vopseaua gardului a mai și pătat blana leopardului. Și la noi, și la alții, gazetele au furnizat fără contenire argumente pentru ctitorirea deziluziei după deziluzie: rând pe rând, oameni în care am crezut și care-și cuceriseră soclul de model, se prăbușesc unul după altul. Una dintre marile dezamăgiri: „Solidaritatea” poloneză, adevărat simbol al luptei (victorioase) împotriva statului totalitar. Câteva cărți serioase și consistent argumentate („Operațiunea Polonia”, scrisă de fostul ministru de interne Macierewicz, „Asasinii printre noi”, de Michal Grocki, o a treia, datorată fostului prim-ministru Kaszcynski) și alte câteva, demonstrează fără dubii că Securitatea poloneză (SB), în combinație cu KGB-ul sovietic, a regizat în detalii mișcarea „Solidarnost”. Lech Walesa era de mult recrutat de SB, cu numele de cod Bolek, iar ministrul său de externe de mai târziu, Skubiszewski, era un „reputat” spion KGB, condamnat pe viață în USA! Pur și simplu nu vreau să-l cred pe prăpăstiosul Bukovski, în opinia căruia nu numai „Solidaritatea” era o creație KGB, ci și… Papa Ioan Paul al II-lea, Havel, „Carta 77” din Cehoslovacia, plus Revoluția română, însă dezvăluirile privitoare la Walesa-Bolek sunt, din păcate, de necontestat. Și așa s-a prăbușit încă o adevărată instanță a încrederii, adăugând nouă deziluzie șirului din ultima vreme, în rândul căruia s-au instalat confortabil și la noi, și la alții, intelectuali de marcă, depozitari ai încrederii românului păcălit, foști „disidenți”, politicieni buni de gură și cu scame în fila dosarului de colaboraționiști. Paler: Pe măsură ce creștem, descoperim că până și persoana care nu trebuia să te dezamăgească vreodată probabil a făcut-o ori o va face”… Unele revelații vin, din păcate, mult prea târziu. Am aflat abia când informația nu mai avea relevanță că „marile victorii” ale industrializării sovietice nu-s altceva decât un imens bluff propagandistic: Combinatul de la Magnitogorsk a fost livrat la cheie rușilor de Mac Kee Corporation, rafinăriile model de la Baku au fost construite de Universal Oil Products – până și barajul de la Dnepropetrovsk, „fala și mândria” URSS, îl proiectaseră și-l supravegheaseră engineering americanii! Înțeleg de ce au păstrat sovieticii secretul, dar de ce au tăcut după aceea americanii? Au respectat o prevedere contractuală? Deziluziile din politica internă recentă nu le mai punem la socoteală, fiindcă, desigur, fac parte din regula jocului: nici din deal nu faci grădină, nici din politică, așezământ al îngerașilor inocenți… Apoi, ce s-a ales din tot tam-tam-ul cu literatura românească de sertar, simbol al „rezistenței prin cultură”. Unde-i? Se pare că nici n-a existat vreodată, câtă vreme N. Manolescu afirmă că „la noi, în România, s-a publicat cam tot ceea ce a fost de valoare.” Mai degrabă aș cita (apud Goma) un proverb ingus: „Unde nu-i cap, vai de sertar!” Rând pe rând, simboluri, temeiuri și idoli s-au prăbușit în derizoriu, devenind peste noapte, din eroi, anti-eroi. Motiv pentru care amintesc (cu anume îngrijorare) spusele lui Lubbock: „Atât de des ne dezamăgim pe noi înșine, încât trebuie să ne așteptăm să fim și de alții dezamăgiți.”