Un frate care locuia împreună cu alți frați l-a întrebat pe avva Visarion: «Ce să fac?» Bătrânul îi zice: «Taci și nu te măsura pe tine însuți».“ Ca de obicei, pentru înțelegerea cuvintelor uneori enigmatice ale Părinților pustiei contează fiecare mic detaliu pe care ni-l transmit apoftegmele, care deja sunt curățate de tot ce este superfluu prin presiunea exercitată de transmiterea lor orală de-a lungul mai multor generații.
În cazul nostru este important să sesizăm că fratele care cere cuvânt nu este un singuratic, ci trăiește laolaltă cu alți monahi într-o mică sihăstrie. În acest context tăcerea la care îndeamnă bătrânul capătă o cu totul altă importanță. Este necesară pentru păstrarea păcii interioare, dar și pentru menținerea armoniei cu ceilalți. Practicarea tăcerii pretinde ea însăși un efort de discernământ, ilustrat în timpurile mai noi de arhim. Sofronie Saharov în rugăciunea sa de dimineață: „Arată mie, Doamne, calea în care voi merge, Însuți mă învață ce mi se cade să grăiesc; iar de este voia Ta să tac, învață-mă cum, în duhul păcii să tac, nu scârbind, nici smintind pe fratele“. Un asemenea discernământ al tăcerii este la fel de important ca tăcerea însăși, atât pentru comunitate, cât și pentru nevoitor.
Al doilea sfat pe care avva Visarion îl dă acelui frate necesită o privire și mai atentă. Îi zice „nu te măsura pe tine însuți“. Altfel spus, nu te compara pe tine cu ceilalți, fii mereu exigent și mergi mai departe pe calea ta. Îndemnul de a nu te măsura pe tine însuți îl găsim și la alți Părinți ai pustiei, în contexte din cele mai diferite. Cel mai des îl auzim pe avva Pimen zicând aceasta, dar și pe avva Pafnutie. În apoftegma 79 despre avva Pimen găsim cuvântul în aceeași formă ca la Visarion, iar în alte două locuri este așezat împreună cu alte povețe ascetice. Astfel în apoftegma 36 Pimen zice: „A te arunca în fața lui Dumnezeu, a nu te măsura pe tine însuți și a da la spate voia proprie sunt uneltele sufletului“. Adică să te abandonezi în mâinile Domnului (un alt bătrân al pustiei, Avva Alonios, zicea că „dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu și Dumnezeu suntem pe lume, nu-și va găsi liniștea“), să nu te compari cu ceilalți și să îți tai voia. Aici se concentrează mare parte din efortul ascetic.
În alt loc același bătrân Pimen zice: „Nu te măsura pe tine însuți, ci lipește-te de cine trăiește cum se cuvine“. Este sugerată aici o anumită contagiune a binelui, care se învață mai degrabă prin exemplul viu al cuiva decât prin sfaturi teoretice și reflecție sterilă. Un alt bătrân la care găsim îndemnul de a nu te măsura pe tine însuți este avva Pafnutie, care își amintește că bătrânii pe care îi cerceta nu-i spuneau decât: „Oriunde mergi, nu te măsura pe tine însuți și vei avea liniște“. Din nou gândul că orice comparație cu ceilalți este tulburătoare și poate destabiliza viața duhovnicească. Când măsori ceva ai nevoie de un reper exterior. Parcursul duhovnicesc este însă adânc personal și de aceea orice comparație cu scopul unei ierarhizări este nefolositoare. De aceea avva Pimen socotește independența în raport cu ceilalți și chiar față de sine însuși una dintre uneltele sufletului.
Și totuși, de la același Pimen înțelegem că a nu te măsura pe tine însuți nu înseamnă închidere, autosuficiență, indiferență. Este folositor sufletului să te alipești de cineva bun, pentru că binele se deprinde mai cu seamă prin experiență nemijlocită.
A nu te măsura pe tine însuți înseamnă și a nu-ți lua ochii de la ținta către care alergi, ca să folosim o expresie de origine paulină. Acest sfat poate fi înțeles cu ușurință în contextul larg răspândit al comparației dintre viața duhovnicească și o cursă de atletism. A te măsura pe tine presupune mutarea atenției de la ținta finală, la tine, cu riscul de a compromite ce mai rămas din cursă. Iar Părinții pustiei insistă că ceea ce cu adevărat contează e ce mai avem de făcut, ridicările cu care suntem datori, parcursul pe care îl avem în față. Iar pentru a izbuti nu trebuie să ne luăm ochii de la Hristos.
(Paul SILADI)