Nu suntem chit, Gicule!

De câteva zile, văd și revăd, pe orice canal TV apuc, imagini cu Dobrin. Majoritatea ni-l arată fentând, fentând și iar fentând… și cred că Acolo continuă să o facă, întrucât o dată ajunși Acolo, suntem datori cumva să ducem cu noi tot ce știm să facem mai bine. Iar Gicu nu a avut egal la fente: așa cum balansa el piciorul pe deasupra obiectului de cădeau adversarii ca muștele, parcă hipnotizați, nu va putea s-o facă nimeni, în veacul vecilor. Spuneam sâmbătă că am avut fericirea de a sta pe îndelete de vorbă cu Gicu în mai multe rânduri, de fiecare dată cu o bucurie pe care n-am mai avut-o alături de nimeni. Simplul fapt de a putea sta alături de el la o masă este o amintire de neșters. Venea, nu foarte des, la discoteca hotelului Muntenia. A fost singurul fotbalist pe care nu l-am văzut nici beat vreodată, nici să fi deranjat pe cineva măcar cu o vorbă. Când voia să asculte o piesă preferată, n-ar fi început vreodată altfel decât cu „te rog frumos” și „dacă se poate”. Am spus-o de sute de ori și o mai zic o dată: a fost unul din oamenii al căror bun simț te copleșea. Cu atât mai sinistre îmi par, acum când el nu mai este viu (dar este printre noi, cei care ne-am bucurat de simpla lui existență), încercările celor care l-au omorât, puțin câte puțin, de a poza nu în ucigași, ci în prieteni, chiar apropiați. Spuneam ceva despre televiziuni. Ei bine, la una din ele l-am auzit pe Gicu spunând niște cuvinte absolut memorabile, la fel ca fentele lui de pe gazon: „Unii ziariști m-au înțeles. Alții nu. Pe ăștia nici eu nu i-am înțeles, așa că suntem cumva chit.” Nu Gicule, n-ai să poți fi chit niciodată cu ăștia. Pentru că și ei, în meschinăria lor nenorocită, nu se poate să nu fi tresăltat măcar de vreo două (sute?, mii de?) ori la driblingul, pasa ori golul tău care ne-a turnat în suflete, tuturor, fără excepție, fericirea. Ei ți-au rămas veșnic datori. Și nu doar ei, ci, repet, toți românii, și nu doar românii. În numele acestei datorii naționale, îi rog, îi somez chiar pe colegii de breaslă cu acces la arhive, să scoată de unde-or ști răspunsul tău la întrebarea „De ce n-ai jucat în Mexic, Gicule?”, care a fost unul simplu ca fenta, ca viața, ca moartea: „N-a vrut Nea Angelo.” Adică un mort. Spre deosebire de tine care, vrea, nu vrea Nea Angelo, ești și vei fi viu.