Nu știți ce pierdeți!

Nu citiți revista „Vitralii”? Nici nu știți ce pierdeți! Nu-i numaidecât revista fostei Securități, cum îndeobște se crede, ci este editată de rezerviștii Serviciului Român de Informații. Cam tot pe-acolo, dar nu-i același lucru. Și chiar de-ar fi: în democrație nu poate fi nicicum abolit principiul „audiatur et altera pars”. A urmări (iertați termenul polițienesc) revista nu înseamnă nicidecum să-ți însușești numaidecât poziția și interpretările ei; un real câștig rămâne însă oricum – accesul la sumedenia de informații menite, altfel, să dospească sub obroc.
Atâta s-a fabulat pe marginea evenimentelor din decembrie 1989, încât orice nouă informație relevantă nu poate fi decât bine-venită: o iei sub beneficiul de inventar, urmând să-ți formezi propria opinie, în consens sau în opoziție cu aceea a revistei. În numărul 25 este publicat un interviu cu generalul Iulian Vlad („după aproape 26 de ani de tăcere impusă sau autoimpusă, iau pentru prima oară cuvântul în public” – prilejul: o conferință la Universitatea „Brâncuși” din Tg. Jiu). Fără îndoială interesante în ansamblu, confesiunile generalului luminează deplin și „cazul Milea”, a cărui sinucidere n-o mai contestă nimeni („era totalmente prăbușit”). Aplaudând pe bună dreptate „translarea treptată de la ieșirile umorale la analize lucide”, revista propune, între altele, încă o investigare a „momentului 1989”, interpretat de Alex. Mihai Stoenescu. Cum lasă de înțeles precizare redacției, ar fi vorba despre un capitol elaborat pentru viitorul „Tratat de Istoriografie Generală. Istoriografia Română Post-totalitară” și trimis revistei chiar de Stoenescu, deși textul pare să nu agreeze cea mai dragă teză a lui Stoenescu, aceea a loviturii de stat și a „revoluției furate”. Nu mai intrăm în amănuntele controversei, câtă vreme este limpede istoricește că toate revoluțiile din lume ce au dus la schimbări profunde, cu adevărat revoluționare, au avut aceeași linie evolutivă: de la „mase” către un grup exponențial la momentul dat. Imposibil de păstrat la infinit și revoluția, și gestionarea prefacerilor ei, la nivel de „mase”. Nici absolutizarea rolului mulțimii ca factor decisiv al revoluțiilor (Stoenescu îl consideră „vetust istoric prin sorgintea sa marxistă”), nici acela al „hoților de revoluție” nu se cuvin absolutizate.
Viitorul „Tratat de Istoriografie Generală” (mărturisesc: nu știu cine îl elaborează) pare a fi înclinat către o analiză mai echilibrată și mai lucidă, fără „ira et studio”, decât ceea ce propune obsesiv și în marginea logicii Stoenescu. Mă întreb și dacă, la urma urmei, nu ne aflăm și în fața unui gingaș conflict de interese, câtă vreme Stoenescu scrie cum scrie despre instituția al cărui stipendiat a fost – dar să nu trecem dincolo de disputa specialiștilor în „istoria recentă”. (Am sperat într-un plus de argumentare găsind în sumarul numărului 25 articolul „Revoluție sau lovitură de stat?!”, dar, din păcate, titlul n-are nici o legătură cu subiectul anunțat, decât, eventual, îngemănarea semnificativă între semnele de punctuație ? și !) Din numărul 26 se cuvin reținute (între multe altele) comentariile pe marginea „Patriei și Patriotismului” (substantive cu circulație considerată de unii de-a dreptul suspectă!), a planurilor și scenariilor vizând dezmembrarea României, a „drumului către Unire” și, cu un plus de interes, dezvăluirile privitoare la evenimentele de la Tg. Mureș din martie 1990, moment în care țara noastră a suferit o agresivă și imorală campanie de dezinformare mediatică: „Mihăilă Cofar, victimă a dezlănțuirii instinctelor, a fost prezentat la Televiziunea Canal 4 din Marea Britanie drept… student maghiar bătut bestial pentru că solicita înființarea unei universități maghiare (…) Ulterior, Peter Swain, regizorul filmului «Bad Neighbours», a recunoscut că a distorsionat realitatea și că a fost comandat și plătit de un producător originar din Ungaria, Paul Neuberg.” Incursiunea documentară „Opoziția oamenilor de cultură față de regimul Ceaușescu” își deturnează motivat directețea titlului citând opinii cvasiunanime potrivit cărora „disidența românească a fost una firavă”. Drept pentru care rămân să fie analizate acțiuni mai consistente și mai semnificative, cele ale disidenței din URSS și Polonia. Deplin emoționantă lupta dârză a polonezilor… dar ce te faci cu revelațiile recente, potrivit cărora eroul „Solidarității”, Lech Walesa, a fost dovedit agent plătit al Securității poloneze? Lume, lume! Multe încă avem de aflat despre semenii noștri și, spre a ne asigura cât de cât o viziune întemeiat-echilibrată, este profitabil să facem uz de accesul la informația cea mai diversă și mai neîngrădită. Cum oferă, nu o dată, și revista „Vitralii”.