Nu știți ce cereți. Prioritățile, acum, altădată…

Evanghelia Duminicii a 5-a din Postul Mare ne vorbește despre ultimul drum pe care Domnul l-a făcut în timpul activității Sale, împreună cu ucenicii, către Cetatea Sfântă.
Pentru a treia oară anunța apropiatele pătimiri pe care avea să le sufere pentru noi și le-a spus ucenicilor că Fiul Omului va fi dat în mâinile arhiereilor, cărturarilor și bătrânilor, care Îl vor omorî. Prima dată i-a anunțat pe ucenicii Săi după mărturisirea lui Petru la Cezareea, iar a doua oară, atunci când a coborât de pe Muntele Taborului și mergea către Capernaum. Deși ucenicii au auzit cuvinte pe care nimeni nu le-a auzit vreodată și au văzut minuni de care nimeni nu s-a învrednicit, totuși nu au înțeles deplin mesajul Mântuitorului.
De aceea, când Mântuitorul le vorbea de pătimirile și moartea prin care avea să treacă, doi dintre ucenici au cerut să stea de-a dreapta și de-a stânga în Împărăția Lui, neînțelegând că Mântuitorul nu era un împărat trecător, Împărăția Lui fiind fără de sfârșit. Ucenicii au cerut ranguri și cinste, dar Mântuitorul le-a spus că între ei nu trebuie să fie o întâietate trecătoare. Cel care dorea să fie mai mare trebuia să fie slujitorul tuturor și cel care dorea să fie în frunte, să-i slujească pe ceilalți, pentru că El nu venise ca să I se slujească, ci ca să-Și pună sufletul preț de răscumpărare pentru mulți.
Cuvintele Evangheliei sunt de mare folos în lumea de azi, când noi, oamenii, de multe ori nu știm ce cerem. Cuvintele Mântuitorului: „Nu știți ce cereți”, se adresează nouă, tuturor. De multe ori, cerem lucruri mărunte, trecătoare, care nu au importanță nici pentru viața de aici și nici, mai ales, pentru cea de dincolo. Suntem preocupați de ranguri sociale, de lucruri care ne risipesc și ne gândim foarte puțin sau deloc la lucrurile veșnice.
Demnitățile nu se oferă celor care cer, ci celor care merită, care arată prin trăirea, lucrarea și iubirea lor că dobândirea acestor ranguri i-ar onora. Observăm de foarte multe ori oameni aflați în demnități înalte, care nu le prețuiesc și nu le îndeplinesc cum se cuvine. Cinstea și respectul vin din priceperea și hărnicia pe care le manifești în slujire, nu din funcții și titluri care trec.
Chiar dacă noi nu am avut privilegiul de a-L însoți în drumul către Cetatea Ierusalimului, ori de câte ori ascultăm cuvintele Mântuitorului Îl însoțim în drumul și nădejdile noastre de a fi mereu împreună cu El în Ierusalimul Ceresc. Trebuie să ne gândim la lucrurile importante pentru ca nu cumva Mântuitorul să ne spună și nouă cum le-a spus ucenicilor: „Nu știți ce cereți”.
De multe ori venim la biserică sau ne rugăm în grabă acasă, cerând lucruri mărunte, care ne privesc doar pe noi, și rămânem atât de subiectivi, încât uneori ar trebui să ne rușinăm de cererile pe care le adresăm Domnului. Este important ca, atunci când venim la biserică, să dorim cu stăruință să fim aproape de El, să cerem iertarea păcatelor și dobândirea Împărăției Lui.
Duminica ce urmează ne învață că fiecare dintre noi are posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu. Avem șansa unui nou început prin calea pocăinței și schimbării vieții.
De multe ori, făgăduința rămâne fără consistență
La acest popas duhovnicesc este amintită exemplara și tulburătoarea pocăință a unei femei care și-a trăit tinerețea în Alexandria, risipindu-și viața în plăceri și păcate, departe de Dumnezeu. Cetatea unde s-au întâlnit oameni învățați și simpli, virtuoși și păcătoși, care avea școli renumite și mari dascăli ai Teologiei, a primit-o pentru un număr de ani pe Maria, numită mai târziu Egipteanca. Drumul ei de la păcat la virtute este pilduitor pentru întreaga istorie a Bisericii.
S-au păstrat multe exemple de întoarcere, mulți oameni care au cunoscut lumea păcatului și apoi s-au întors la Dumnezeu, dar nu s-a mai întâlnit asemenea pocăință ca a Mariei Egipteanca, care s-a nevoit 47 de ani în adâncul pustiului.
Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, care a păstorit către jumătatea secolului al VII-lea (1634-1638), îi datorăm istorisirea și consemnarea vieții acestei femei din Alexandria, care a călătorit cu o corabie către Ierusalim și nu a putut intra în Biserica Sfântului Mormânt pentru a se închina lemnului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. A făgăduit că își va schimba viața, simțind că păcatele o împiedică să se apropie de Altarul în care Mântuitorul S-a jertfit. Încercase de mai multe ori să intre în biserică, dar o putere nevăzută o oprea. În acel moment a făgăduit că viața ei se va întoarce către lumină, părăsind întunericul faptelor de până atunci.
De multe ori, și noi făgăduim că ne vom întoarce la Dumnezeu, dar făgăduința rămâne fără consistență, nu o mai aplicăm în viața noastră și nu împlinim gândurile și dorințele de a ne întoarce către Dumnezeu.
Maria Egipteanca a plecat către Valea Iordanului, unde erau mulți călugări care doreau o viață înaltă. Sfântul Sofronie ne spune că în timpul Postului Mare, după prima săptămână, călugării plecau în pustie cu puține finice, cu câteva pâini, pentru hrană, dorind să se roage mult, călătorind către adâncul pustiei pentru a avea timp de meditație și liniște. Acolo unde ajungeau când se lăsa noaptea, se odihneau puțin pe pământ, iar în rest se rugau mult, gândindu-se la Dumnezeu făcut om, Care a fost și El pelerin în lume. După mulți ani, un călugăr pe nume Zosima, care dorea o viață îmbunătățită duhovnicește, a cerut semn de la Dumnezeu să întâlnească un om care l-ar putea impresiona prin lucrarea duhovnicească a vieții lui. S-a dus la o mănăstire de pe Valea Iordanului și a urmat aceeași nevoință ca a Părinților din acea obște. A plecat după prima săptămână a Marelui Post în pustie și a întâlnit, după multe zile de călătorie, o umbră de om care avea părul ca lâna, pielea înnegrită de arșița soarelui, pentru că nu mai purta haine de multă vreme și nu se mai întâlnise cu nici un om și nici cu vreo vietate. Deși l-a întâlnit prima dată pe Zosima, aceasta i-a spus pe nume și l-a rugat să-i arunce o haină pentru că era goală și se rușina. I-a povestit tinerețea ei, cu păcate, dar și șederea în pustie, cum 17 ani gândurile necuvioase au asaltat-o, luptându-se cu ea pentru cei 17 ani petrecuți în depărtare de Dumnezeu și apoi cum nu mai avea nevoie de hrană. Însuși Părintele Zosima a văzut-o cum se ridica de la pământ atunci când se ruga și cum a trecut râul Iordanului ca pe uscat, înțelegând că viața unei femei care fusese păcătoasă s-a schimbat prin Harul lui Dumnezeu și prin lucrarea Lui, astfel încât aceasta a ajuns un adevărat dascăl al pocăinței. După un an, Cuviosul Zosima s-a întors și a găsit-o moartă, așezată pe pământ, cu o însemnare pe nisip, în care scria numele și data în care se mutase la Domnul, chiar în ziua Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos. Acesta a îngropat trupul ei în pustie, cu ajutorul unui leu, întrucât el nu avea putere și nici unelte cu ce să facă groapa în adâncul pustiului. „Dă țărânii țărâna și pomenește-o pe roaba lui Dumnezeu, Maria, care s-a mutat în luna lui Farnuti, adică aprilie, chiar în ziua Sfintelor Pătimiri ale Domnului”.
Care dintre noi are astfel de răbdare a pocăinței îndelungate și necunoscute de oameni, nemaiîntâlnind pe nimeni aproape 50 de ani? Cât de greu ne este acum să redescoperim retragerea sinelui în adâncul chiliei noastre. Nu avem duh de rugăciune, tăcere, smerenie, arătând astfel puțina noastră iubire față de Dumnezeu și puțina noastră dorință de a ne pocăi, întorcându-ne către El.
Adevărata pocăință nu se face cu zgomot mult și nici în văzul lumii. Noi nu postim ca să spunem vecinilor sau, dacă facem milostenie, nu trâmbițăm ca să știe. Faptele pocăinței sunt fapte care trebuie să fie cunoscute numai de Dumnezeu. De aceea, Mântuitorul a și spus: „Adevărat vă spun că își iau plata lor”, adică răsplată de la oameni pentru că doreau să fie lăudați de oameni.
Învățăm din viața Cuvioasei Maria Egipteanca că adevărata pocăință se face în tăcere multă și smerenie, raportându-ne la Dumnezeu și niciodată la oameni. Maria Egipteanca se putea pocăi pe treptele unei biserici din Alexandria sau ale vreunei instituții din vestita cetate, dar a înțeles că pentru a fi aproape de Dumnezeu nu trebuie să fii văzut și răsplătit de oameni. Exemplara ei pocăință este o lecție pentru noi toți și ne ajută ca măcar în aceste ultime zile ale Sfântului și Marelui Post să luăm aminte, chiar dacă am cunoscut căderi și plăceri care îi amăgesc pe mulți.
Întoarcerea ei a uimit și firea îngerilor, după cum afirmă Sfântul Andrei Criteanul, în Canonul de pocăință care ne însoțește în acest răstimp. Așadar, să fim atenți la priorități. Altădată, acum, cât mai avem răgaz…
(† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Ziarul Lumina)