În anul 2000, pe când se pregătea să plece la Bacău pentru o „cântare” alături de prietenul său, al meu, al nostru, Valu Răcilă, Fane Adumitroaie s-a întins pe pat pentru a se odihni puțin înaintea nopții grele (c-așa-s toate nopțile cu blues!) care-l aștepta. Alaltăieri, Vali mi-a povestit continuarea: „Îl așteptam, mai ales că urma să fie o cântare deosebită, că era de ziua fiicei mele… și uite-așa, din 2000 încoace, mă bucur de ziua ei și plâng în amintirea lui Fane”. Prietenii (mulți, că nu-mi amintesc ca pe Fane să nu-l fi iubit cineva) i-au organizat în 2001 o primă ediție a acestui Festival „in memoriam”, la Suceava, după care l-au mutat la București, unde și blues-ul, și Fane, se bucură de apreciere și de interes parcă mai consistente decât aici, la Fane acasă. Acum, în 2013, după o veritabilă bătălie (cu inerția, cu el însuși, cu „tradiția” care spune că la Suceava tot ce nu-i „tropoțîcă” nu are audiență), iată că Bobby Stroe a reușit să-l readucă pe Fane acasă. Adică Festivalul care-i poartă veșnic numele: Music Fest „Fani Adumitroaie” – Blues No Mercy. Alături de Bobby a pus umărul și Miki Tewe, cel care a ținut Festivalul viu peste timp, și căruia îi datorăm mult mai mult decât recunoștință, și nu numai pentru asta.
Cele două „seri” desfășurate la Talciocul Cultural (gazdă excelentă, unde toți coloșii prezenți pe scenă s-au simțit realmente acasă) au degenerat în sensul că fiecare din ele a durat până la crăcănatul de ziuă, adică până pe la 4,30. I-am întrebat pe Bobby și pe Miki dacă a existat vreun muzician care să fi refuzat invitația sau care să nu fi putut veni. Nu. Dimpotrivă: Hanno Hofer a sunat el, amenințându-i că-și umple două buzunare cu muzicuțe și dă buzna dacă nu-i invitat! Cum adică să nu-l inviți? Sau altfel spus: se poate blues în România fără Hanno!? Debutul Festivalului i-a adus pe scenă pe Pegas. Alături de Sorin, Vasea, Alin și Daniel, pe scenă a urcat și Alex Pattie, adică Alexandra Cuza, fenomenul cu o voce aflată la intersecția dintre Janis Joplin și Păunița Ionescu. Minunata a fost atât de.. minunată, încât a ajuns să strice Festivalul! Adică au chemat-o pe scenă, indiferent de formula stabilită inițial, să cânte alături de ei, toți: și Berti, și Raul, și Rareș, și Hanno, și Clay, și Joe. Dacă ar fi să aleg un „best of” din cele 15-16 ore de Muzică, zău dacă aș ști. Sau, spus altfel, n-a fost o secundă care să nu fi constituit o încântare supremă. Hai să fac o selecție strict sentimentală: m-a distrus (consolarea e că pe toți, nu numai pe mine) Raul Kusak, un keyboard-ist realmente uriaș, care a scos din uzina Hammond pe care și-a cărat-o, sunete aduse tocmai de Acolo, din locul unde e Fane acum. Raul a cântat preț de vreo… 10-12 ore!, dând-o din blues în jazz, în funky, în rock’n’roll sau sympho, ba mai înfigându-și (numai când trebuia!) și fesele în clape, că doar n-or fi Keith Emerson și Jerry Lee Lewis chiar unicate pe Terra. Apoi, Joe Rusi, rădăuțeano-norvegianul care a făcut ca „Oh, Well”-ul lui Fleetwood Mac să pară o glumă pe lângă versiunea lui, în care i-au fost alături Dani Saghin („băsar” cum în țară altul nu-i; n-o spun eu, care sunt onorat că am pescuit de câteva ori cu el, ci au spus-o, și acum, „greii” alături de care a fost pe scenă) și, desigur, Nașu`, Claudiu Purcărin (Nightlosers, ex-Sistem), care numai cu Pegas și Electric Blues n-a cântat, în celelalte 14 ore fiind la datorie. Berti Berbera a fost ca întodeauna impecabil și, fără discuție, este una din cele mai impresionante voci din toată muzica românească. Rareș Totu și-a etalat întreaga măiestrie la chitară, făcându-ne să înțelegem exact de ce a fost ales „best guitar player” și în România, și în Ungaria. I-am lăsat la urmă pe Hanno și pe texanul Clay Windham care, când au fost împreună pe scenă, ne-au încântat cu un blues de-a dreptul „intelectual”, presupunând că cei doi termeni nu sunt incompatibili. Și nu sunt. Aș putea umple tot numărul de azi al ziarului cu câte s-au petrecut acolo, la Talcioc. Din motive de spațiu, închei spunând că măcar pentru vreo 3 minute, sâmbătă noaptea, pe la ora 2, Talciocul Cultural s-a transformat în Catedrală: Vali Răcilă și Raul Kusak au oficiat împreună, preț de vreo 3 minute, o „slujbă” pe voce și clape pe care nu cred, ci știu, Fane a ascultat-o.
