Legile sistemice sunt la fel de simple ca și legile naturale. Psihoterapeutul de renume Bert Hellinger a redescoperit cum o multitudine de dificultăți personale, relaționale, fizice au rădăcini în ignorarea ordinii naturale a lucrurilor, a ordinii naturale a iubirii. Una dintre aceste legi este cea a apartenenței.
Pentru a aparține grupului, copilul face orice. Apartenența îi este mai scumpă decât propria fericire și viață. Pentru a aparține grupului, mulți oameni își sacrifică viața spre binele semenilor lor. Uneori, cu scopul apartenenței, unii formulează fraze în forul lor interior. De exemplu i se adresează tatălui mort, mamei sau surorii moarte, spunând: „te urmez”. O mare iubire stă în spatele acestui fapt. Dar o iubire care duce la moarte. La fel, când un copil observă că mama sau tatăl lui doresc să moară, își spune în sinea lui: „voi muri eu în locul tău”. Atunci e posibil să moară sau să devină bolnav. Se observă asta în cazul anorexiei. Bulimicul își spune în sinea lui: „decât să dispari tu, mai bine eu”. La cine se referă? La iubitul lui tată. De regulă se întâmplă așa. Cei mai mulți bulimici sunt bolnavi pentru tatăl lor. Aceasta este iubire. Ea izvorăște din conștiință.
Conștiința colectivă nu admite nici o excludere
E vorba aici de o nevoie izvorâtă din conștiință. Pe de o parte, ea aduce un fel de fericire, pe de altă parte, nu este în acord cu viața. Dar fericirea supremă este în acord cu viața.
Există însă – iar asta este o idee fundamentală – două feluri de conștiință, una de suprafață și una subterană, ascunsă. Cea de-a doua este ignorată frecvent în cultura noastră. Este vorba de o conștiință arhaică. Este cea mai veche, primordială în raport cu conștiința pe care o simțim ca individuală. Ea este o conștiință de grup totodată și urmărește ca anumite legi din interiorul grupului să fie respectate. Prima dintre aceste legi afirmă: conștiința colectivă nu admite nici o excludere. Prin judecata morală îi excludem pe alții întrucât ne simțim mai buni ca ei. Pentru conștiința colectivă nu există așa ceva. Toți cei care aparțin grupului au același drept de apartenență. E vorba de o lege implacabilă a acestei conștiințe. Aveți acum în fața ochilor hoarda preistorică și oamenii care trăiau în interiorul ei. Ar fi putut aceștia să excludă pe cineva? Era de conceput așa ceva? Conștiința colectivă e cea care i-a strâns laolaltă. Nimeni nu putea fi exclus. Ar fi fost cel mai rău lucru trăit de acea hoardă. Nimănui nu i-a trecut prin minte așa ceva. Toți, fără excepție, au aparținut hoardei.
Toți cei care intră ultimii în grup sunt ultimii din orice perspectivă
Această conștiință acționează și în noi, cu precădere în mod inconștient. În ce fel acționează ea? Dacă exclud pe cineva din inima mea, devin ca el, exact așa ca el. În mod inevitabil cineva din grup îl va reprezenta ulterior pe cel exclus, prin identificare cu el și fără a fi conștient de aceasta. Aici apare încurcătura sistemică. Ea provine din această conștiință arhaică. Conștiința arhaică mai ascultă de o a doua lege fundamentală: toți cei care intră ultimii în grup sunt ultimii din orice perspectivă. Asta înseamnă că cei mai vechi au un ascendent asupra celor mai noi, au prioritate. Din acest motiv, cineva intrat mai de curând în grup nu va prelua nimic din ceea ce revine unui membru mai vechi. Orice încălcare a acestei legi este sancționată cu asprime, pedeapsa fiind nefericirea, încălcarea acestei legi duce la nefericire. Când cineva spune: „Te urmez”, păcătuiește împotriva acestei legi. Când cineva afirmă: „Preiau eu asta pentru tine”, încalcă această lege. Dar face asta călăuzit de o conștiință morală bună. E straniu că aceste două conștiințe se împotrivesc una alteia.
Când obținem fericirea? Atunci când dăm întâietate conștiinței arhaice, colective. Urmând-o intrăm în legătură cu mult mai mulți oameni.
Toate tragediile, inclusiv cele familiale, apar atunci când o persoană născută ulterior, cu o conștiință bună, preia pentru sine ceva ce nu-i corespunde, de la o persoană născută anterior. De exemplu atunci când o răzbună sau vrea să întreprindă ceva în locul ei. Toate tragediile sfârșesc prin căderea eroului, cu toate că acesta avea o conștiință bună și a acționat din iubire. Astfel, fericirea înseamnă mai mult decât sentimentul nevinovăției. Mult mai mult. Înseamnă o realizare a sufletului care înțelege.
(Dr. Andreea Hefco, după Bert Hellinger „Fericirea care durează”. Colecția Constelații Sistemice. București, 2010)