Toată lumea știe că rugăciunea este începutul oricărui bine și pricina mântuirii și a vieții veșnice. Cu toate acestea, socot că trebuie neapărat să vorbesc despre rugăciune, pentru ca pe cei ce obișnuiesc să trăiască în rugăciune și sunt cu luare-aminte la slujba lui Dumnezeu cuvântul meu să-i facă mai sârguincioși, iar cei care trăiesc în trândăvie, care-și lasă sufletul pustiu de rugăciune, să cunoască paguba ce-au avut-o până acum și să nu se mai lipsească pentru restul vieții de mântuire.
Deci, chiar de la început, putem spune că cel mai mare bun al rugăciunii este acela că tot omul care se roagă stă de vorbă cu Dumnezeu; și știe bine orice om ce lucru mare este ca, om fiind, să vorbești cu Dumnezeu; dar ca să înfățișeze prin cuvânt cinstea aceasta, nimeni nu poate. Cinstea aceasta depășește chiar strălucita dregătorie a îngerilor; îngerii știu asta bine că, după cum se spune în prooroci, toți îngerii aduc cu multă frică Stăpânului cântări și slujbe; își acoperă fețele și picioarele cu multă evlavie, iar prin bătaia aripilor și prin nestăvilitul lor freamăt își arată frica lor cea mare.
Socot că în acest fel ne învață să uităm în vremea rugăciunii că suntem oameni; prinși de râvnă și de frică, să nu mai vedem nimic din cele de pe pământ, să socotim că stăm în mijlocul îngerilor și că săvârșim aceeași slujbă ca și ei. În celelalte privințe ne deosebim mult de îngeri; ne deosebim în ce privește firea, felul de viață, înțelepciunea, priceperea și în multe altele dintre acestea; în rugăciune însă facem o împreună-lucrare – și îngerii, și oamenii.
Când e vorba de rugăciune, nu este deosebire între firea îngerească și firea omenească. Rugăciunea te deosebește de animale, rugăciunea te alătură îngerilor. Dacă te străduiești să-ți petreci toată viața în rugăciune și în slujirea lui Dumnezeu, ai trecut îndată la o viețuire îngerească, ai trecut la viața, cinstea, noblețea, înțelepciunea și priceperea îngerească.
Poate fi oare sfințenie mai mare decât a acelora ce stau de vorbă cu Dumnezeu? Poate fi oare cineva mai drept, mai bun și mai înțelept? Dacă cei care vorbesc cu oamenii înțelepți ajung iute de se aseamănă în înțelepciune cu aceia, în urma deselor convorbiri cu ei, ce se cuvine să spunem despre cei care vorbesc cu Dumnezeu și se roagă Lui? De câtă înțelepciune, de câtă virtute, de câtă pricepere, de câtă frumusețe morală, de câtă cumințenie, de câtă bună-cuviință în deprinderi nu li se umple sufletul în urma rugăciunii și rugăminții lor! Deci nu păcătuiești de spui că rugăciunea este pricina oricărei virtuți și dreptăți. Nici un gând sau faptă care duce la dreapta credință nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii și al slujirii lui Dumnezeu.
După cum un oraș care nu-i înconjurat cu ziduri cade ușor în mâna dușmanilor, pentru că-i lipsește zidul care să-i împiedice, tot așa și sufletul care nu-i îngrădit cu rugăciuni este supus ușor de diavol și umplut lesne cu orice păcat. Mai întâi, diavolul nu îndrăznește să se apropie când vede că sufletul e întărit cu rugăciuni; se teme de tăria și puterea pe care i-o dau rugăciunile, care-l hrănesc mai bine de cum hrănesc mâncărurile trupul; apoi, cei care se roagă cu râvnă nu pot să facă o faptă nevrednică de rugăciune, ci, rușinându-se de Dumnezeu, cu Care nu demult vorbiseră, îndepărtează iute toată uneltirea vicleanului; ei singuri se gândesc ce rău mare este ca, după ce ai vorbit nu demult cu Dumnezeu și L-ai rugat să-ți dea viată curată și sfântă, să te îndrepți îndată spre diavol, să primești în suflet plăcerile rușinoase, să lași pe diavol să intre în sufletul pe care de curând l-a cercetat Dumnezeu și să îngădui duhurilor rele să pătrundă în sufletele față de care harul Duhului Și-a arătat marea Sa iubire de oameni și purtarea Sa de grijă.
Și ascultă cum! Este cu neputință omului să stea de vorbă cu Dumnezeu fără lucrarea Duhului; harul trebuie să fie de față, să ne ajute în sfintele noastre nevoințe; și așa să intre, să ne plece genunchii noștri ca să ne rugăm și să cerem. Pentru că a sta de vorbă cu Dumnezeu e mai mult decât a sta de vorbă cu oamenii, de aceea trebuie să vină harul Duhului ca să ne întărească, să ne dea îndrăznire și să ne arate cât e de mare cinstea de a sta de vorbă cu Dumnezeu.
Dacă te lipsești de rugăciune, faci la fel ca și cum ai scoate un pește din apă
Așadar, știind că și vorbești cu Dumnezeu și că și primești lucrarea Duhului când te rogi, n-ai să mai lași să intre diavolul în sufletul pe care ți l-a sfințit Duhul. După cum cei care au vorbit cu împăratul nu mai vor să stea de vorbă cu cerșetorii și cu oamenii fără căpătâi după ce s-au bucurat de cuvintele dulci ale împăratului și de cinstea ce li s-a făcut, tot așa și cel care a vorbit cu Dumnezeu și s-a rugat Lui nu va mai vrea să stea de vorbă cu cel viclean, cu cel necredincios. Într-adevăr, cu demonii vorbește cel ce slujește plăcerilor și calcă pe urmele nebuniei lor, după cum omul cu viața curată, omul care face dreptatea, stă de vorbă cu îngerii și calcă pe urma strălucitei lor dregătorii.
Mi se pare că, dacă cineva ar spune că rugăciunile sunt nervii sufletului, ar grăi adevărul. După cum datorită nervilor trupul se menține, aleargă, stă drept, trăiește și stă strâns unit, iar dacă tai nervii, strici toată armonia trupului, tot așa și sufletele: datorită sfintelor rugăciuni își păstrează armonia lor, se mențin și aleargă cu ușurință pe calea bunei credințe.
Dacă te lipsești de rugăciune, faci la fel ca și cum ai scoate un pește din apă. După cum pentru pește apa este viața lui, tot așa pentru tine rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poți să te înalți la Dumnezeu, poți să te urci la ceruri și să te apropii de Dumnezeu.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre rugăciune)
