Diavolul caută să înlocuiască duhovnicul cu psihologul. Rolul psihologului e să ne facă să ne împăcăm cu noi înșine, în speță să acceptăm „părțile întunecate” ale ființei noastre, adică păcatele și mizeriile sufletești care împing la păcate, ca fiind firești.
Probabil că Dumnezeu, în marea Sa milă, le potolește durerile și multora dintre cei care, în loc să caute o salvare în brațele Lui, caută pentru problemele lor sufletești ajutor omenesc „specializat”.
Dar câți dintre aceștia oare nu ajung, sub influența drăcoveniilor „psihologice”, să se creadă niște supermani pentru că au descoperit sursa tuturor problemelor lor în cine știe ce scenariu absurd proiectat în copilărie?
M-aș bucura să am la dispoziție o statistică a tuturor celor care s-au întins pe canapelele psihologilor. Câți dintre aceștia s-au sinucis? Și câți și-au sfârșit viața în spitalele de nebuni?
Nu poți păcătui fără să te doară, iar păcatele nemărturisite cum se cuvine cum ar putea fi șterse cu o „descoperire” mai păcătoasă decât ele, care se vrea „concluzie” a „cazului” respectiv?
Pe lângă un limbaj întortocheat, dar lipsit de „acoperire”, psihologii au inventat și o mulțime de acțiuni de vindecare, mergând până la un teatru absurd al „schimburilor de rol” care urmărește (prin înscenări superficiale, demne de jocurile cu batistuțe ale copiilor) să te facă să înțelegi cum e să fii în pielea aproapelui tău, dar nu au descoperit încă taina pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul Hristos acum două mii de ani: Taina Spovedaniei. Domnul Hristos îți iartă păcatele și îți ia povara lor. Ce poate fi mai simplu? La cine să mai alergi să cauți vindecare când îți dă vindecare Însuși Dumnezeu?
(Marius IANUȘ)
