Nu pot să mă „acomodez” cu această lume. Iată drama, iată și începutul pocăinței



Nu pot să mă „acomodez” cu această lume. Iată drama, iată și începutul pocăinței
Nu pot să mă „acomodez” cu această lume. Iată drama, iată și începutul pocăinței

Adâncă, plină de înțelesuri, zguduitoare această primă săptămână a Postului Mare. Ca intensitate și tensiune se apropie cel mai mult de săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului. Atunci, în acele zile de dinainte de Răstignire, toată atenția noastră se mută pe iubirea jertfelnică și răscumpărătoare, pe ascultarea până la moarte a Mântuitorului. Debutul Postului Mare scoate la iveală însă drama omului care conștientizează „starea de aruncare” în lume (v. Heidegger).
Deja momentul de „lăsat al secului” este numit Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Plânsul lui Adam la poarta Raiului devine plânsul fiecăruia dintre noi, cei care realizăm ce am pierdut prin neascultare, prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu. Prin căderea noastră, lumea devine „pământ blestemat”, loc al ostenelii și al suferinței (cf. Facerea 3, 16-19). Cum s-ar spune, îl „tragem” în jos după noi. Ne-am pus nădejdea în „rodul pomului din mijlocul Raiului” (cf. Facerea 3, 3) și ne-am trezit în afara spațiului edenic. Am vrut să ne hrănim din cele create, nu din iubirea Creatorului, și ne-am procopsit cu amărăciunea gurii mereu nesătule. Am ales autoîndumnezeirea și am aflat moartea.
Nu avem cum să ne „acomodăm” cu o astfel de viață trăită biologic, chiar de am trăi câte 930 de ani, precum Adam. Sătui de zile, am cere și noi să se curme acest supliciu existențial. Venirea Domnului nostru Iisus Hristos înseamnă și parafarea unui „diagnostic” metafizic pus ucenicilor care „au lăsat toate” (Marcu 10, 22) și au urmat Celui ce are „cuvintele vieții celei veșnice” (Ioan 6, 68): „Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 16; cf. Ioan 8, 23 și Ioan 15, 19). Cu adevărat, nici noi nu suntem din această lume, „n-avem aici cetate stătătoare” (Evrei 13, 14).
De fiecare dată când mă întrebam de ce m-a chemat Dumnezeu la Taina Preoției, știindu-mă împovărat cu multe și smintitoare păcate, primeam același răspuns: „Pentru că tu, deși te-ai lăcomit adesea la cele lumești, ai știut dintotdeauna că nu ești din această lume”. Într-adevăr, încă de când am început a fi conștient de faptul că exist, am trăit această inexplicabilă – multă vreme – inaderență la tot ceea ce însemna lumea. Chiar copil fiind, deși perfect adaptabil, o resimțeam ca pe ceva străin. Reîntoarcerea, după vâltoarea tinereții, în Biserică, a adus cu sine și o reevaluare a relației mele cu lumea. Tot străină îmi este și acum, dar am început să învăț să o integrez, să transfigurez relația cu ea prin puterea harului dumnezeiesc. Încât, uneori ne simțim minunat împreună. Dar numai atât cât ne cuprinde pe amândoi îmbrățișarea Domnului.
A doua mare lucrare din această perioadă este faptul că postim aspru. Fie că e post negru pentru o vreme, fie că se mănâncă mai târziu sau foarte puțin, folosul e același. Înțelegem că suntem dependenți de mâncare, că suntem pe moarte. Chiar și dacă plesnim de sănătate și de vigoare, fără a ne alimenta și a bea apă „murim negreșit” (cf. Facerea 2, 17). Fragila noastră condiție ne trimite iar cu gândul către Cel Ce este Viața și Izvorul vieții. Nu noi ne-am dat viață și nu putem evita moartea, chiar dacă, prin iconomie divină, o amânăm o vreme. Dar Dumnezeu-Omul ne oferă Trupul și Sângele Său, ca să avem „viață veșnică” (cf. Ioan 6, 54): „Căci precum Tatăl are viață în Sine, așa I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine” (Ioan 5, 26). Omul nu are „viață în sine”, ci primește viață. Mare lucru dacă înțelegem asta!
În fine, o a treia lecție la fel de importantă a primelor zile de post ne oferă Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Dialogul fără menajamente cu sufletul conturează soluția ieșirii din acest impas ontologic. Exist. Exist în această lume căzută, în care nu mă regăsesc. Eu sunt părtaș la cădere și autor al acestei căderi. Îmi asum integral, fără rezerve, fără cruțare această vină și cer mila Domnului. Iată traseul pocăinței. Sau cum zice cântarea: „Cad înaintea Ta și aduc Ție ca niște lacrimi cuvintele mele: Păcătuit-am, cum n-a greșit nici desfrânata și am făcut fărădelege ca nimeni altul pe pământ. Dar fie-Ți milă, Stăpâne, de făptura ta și iarăși mă cheamă” (Cântarea a 7-a din Canonul Mare).
Această permanentă osândire de sine (nu plâns de milă!, nu învinovățire maladivă!) aduce nu doar împăcarea cu Dumnezeu, ci și odihnă în relația cu ceilalți. Să exemplific. Pentru a dobândi smerenia, un anume om a fost învățat să plătească pe cineva care să-l ocărască zilnic. După o vreme, acel om s-a întâlnit cu un altul, care i-a vorbit într-un context extrem de jignitor. Omul nostru nu doar că nu s-a supărat, chiar a râs. „De ce râzi?”, l-a întrebat ce-l ce-i vorbise atât de urât. „Păi, cum să nu râd?, replică omul nostru. Eu am plătit bani grei ca să fiu jignit de cineva, iar tu o faci acum gratis”. Iată de unde vine serenitatea postitorului. Iată de ce el nici „nu-și smolește fața”, nici nu e „trist ca fățarnicii” (cf. Matei 6, 16). Aceeași lume care îl doare până la disperare, îl face și să zâmbească. Paradoxul crucii asumate.
(PR. CONSTANTIN STURZU, Doxologia.ro)



Recomandări

Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineret „Grigore Vasiliu Birlic” și Draga Film Fest, la Fălticeni

Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineret „Grigore Vasiliu Birlic” și Draga Film Fest, la Fălticeni
Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineret „Grigore Vasiliu Birlic” și Draga Film Fest, la Fălticeni

100 de preoţi din ţară şi din străinătate, 100 de voluntari și mii de pelerini, la Sanctuarul Maicii Domnului de la Cacica

100 de preoţi din ţară şi din străinătate, 100 de voluntari și mii de pelerini, la Sanctuarul Maicii Domnului de la Cacica
100 de preoţi din ţară şi din străinătate, 100 de voluntari și mii de pelerini, la Sanctuarul Maicii Domnului de la Cacica