Nu este în puterea oricui, voi aceștia, nu este în puterea oricui să filozofeze despre Dumnezeu. Nu este chiar așa de puțin însemnat lucrul acesta și pe puterea celor care se târăsc pe pământ. Voi adăuga chiar că nu se cade a vorbi despre Dumnezeu în orice vreme și nici oricui și nici orice, ci este o vreme când trebuie să vorbim despre El și cui trebuie să vorbim despre El și cât trebuie să vorbim despre El.
Nu este în puterea oricui să filozofeze despre Dumnezeu, fiindcă lucrul acesta pot să-l facă cei care s-au cercetat cu de-amănuntul și care au înaintat pas cu pas în calea contemplației și care, înainte de aceste îndeletniciri, și-au curățit și sufletul și trupul, sau care cel puțin se silesc să se curețe.
Căci pentru omul necurat, atingerea de cel curat poate nu este nici îngăduință și nici în afară de primejdie, după cum nici pentru o privire bolnavă nu este fără primejdie atingerea razei de soare.
Când dar să filozofăm despre Dumnezeu?
Sa filozofăm atunci când ne dă răgaz lutul și tulburarea din afară și când puterea noastră călăuzitoare nu ne este răvășită de închipuiri obositoare și rătăcitoare, ca de exemplu atunci când amestecăm litere frumoase cu litere urâte, sau mirosul plăcut al mirurilor, cu nămolul stătut. Căci, într-adevăr, se cade mai întâi să avem răgaz și apoi să cunoaștem pe Dumnezeu și numai când avem vreme prielnică să judecăm dreptatea Teologiei.
Și cui se cade să filozofeze despre Dumnezeu?
Se cade să filozofeze despre Dumnezeu celor care consideră lucrul acesta cu seriozitate și care nu pălăvrăgesc cu plăcere și despre El, ca despre oricare altul: după alergări de cai și după spectacole și după cântece și după îmbuibarea pântecelui și a celor de sub pântece și pentru care este o parte de plăcere și flecăreala despre astfel de lucruri și eleganță și subtilitatea contrazicerilor.
Ce lucruri se cade a fi cercetate privitor la Dumnezeu și în ce măsură?
Se cade a fi cercetate acelea la care putem ajunge noi cu mintea și în măsura în care poate să ajungă la ele firea și puterea ascultătorului, ca nu cumva, după cum vocile sau mâncările peste măsură vatămă auzul sau corpurile, sau, de vrei după cum poverile peste putere vatămă pe cei care merg sub ele, sau după cum ploile mai năpraznice vatămă pământul, tot așa și aceștia, apăsați și îngreunați de povara argumentelor, ca să zic așa, să nu fie vătămați și în puterea lor de înțelegere de mai înainte.
Și nu zic că nu trebuie să ne amintim oricând de Dumnezeu, ca să nu se năpustească iarăși asupra noastră oamenii ușori și grăbiți în toate. Căci de Dumnezeu trebuie să ne amintim mai degrabă decât să respirăm și, dacă se mai poate spune, nimic altceva nu trebuie să facem, decât să ne amintim de Dumnezeu.
Și eu sunt dintre cei care laudă cuvântul care ne poruncește să medităm zi și noapte, și să povestim și seară și dimineață și la amiază, și să binecuvântăm pe Domnul în toată vremea, și, dacă trebuie să spun și cuvântul lui Moise, să ne amintim de Dumnezeu când ne culcăm, când ne sculăm, când călătorim, când facem orice altceva și, prin aducerea aminte de El, să ne formăm spre o viață curată.
Încât, nu continua aducere aminte de El o opresc eu, ci discuția despre Dumnezeu, și nu opresc nici discuția despre Dumnezeu, că pe un lucru nelegiuit, ci vremea nepotrivită pentru aceasta discuție, și nu opresc nici învățătură despre El, ci lipsa de măsură în această învățătură.
Când saturarea de miere produce vărsătură, deși este miere, și când este o vreme potrivită pentru orice lucru, cum socotește Solomon și cu mine, și când lucrul bun nu este bun, când nu se face bine (cum de exemplu o floare în iarnă este cu totul ne la vremea ei și cum este nepotrivită pentru femei podoaba bărbătească, sau pentru bărbați cea femeiască și geometria pentru plâns și lacrimă pentru ospăț), oare numai aici nu vom ține noi seama de timpul potrivit, aici unde mai ales trebuie prețuit el?
(Sfântul Grigorie Teologul – Cele cinci cuvântări teologice)
