Nu medicii, ci medicina!

Comemorarea de la 15 iunie ne prilejuiește întâlnirea cu o carte de restrânsă circulație, dar cu reală însemnătate în deslușirea tragicului sfârșit al poetuluinațional (reiterez cu toată încrederea sintagma, ironizată de hiper-esteții ce o consideră purtătoare de „naționalism” subînțeles). Semnatarul cercetării intitulate „Mihai Eminescu – anii 1883-1889” s-a mai aflat în atenția acestei rubrici ca autor de carte; este medic specialist psihiatru la Spitalul „Mavromati” din Botoșani și doctorand la Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj, cu o teză despre psihopatologie și creativitate. Ca și la prima recenzare, este de remarcat întâi de toate seriozitatea demersului critic, bogăția informației, neutralitatea analizei – de unde și reținerea în angajări polemice – precum și fastuosul repertoriu bibliografic. De altfel, interesul deosebit al acestei cărți rezidă tocmai în aceea că-i parcursă cvasitotalitatea surselor documentare, unele răscitate în tentative editoriale similare, altele foarte puțin și fragmentar cunoscute; oricum, pentru întâia oară înmănunchiate între coperțile aceluiași op.
Sunt puse în pagină scrisori, jurnale intime, rapoarte medicale, declarații ale personajelor (și personalităților) implicate, începând cu mărturiile contemporanilor și terminând cu analizele din volumul colectiv „Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor”, apărut anul trecut sub coordonarea lui Eugen Simion și I. Popescu. Concluzia nu diferă de aceea a specialiștilor din 2015, dar aduce un consistent plus de argumente în susținerea diagnosticului real, acela de „tulburare bipolară afectivă de tip 1”, cu excluderea ipotezei luesului (combătută încă din 1972 de ieșeanul I. Nica – vezi „Eminescu, structura somato-psihică”). Implicit se dovedește că-i de abandonat definitiv ipoteza senzaționalistă potrivit căreia poetul n-a suferit niciodată de alienare, precum și aserțiunea (în mare vogă!) asasinării premeditate cu temeiuri politice.
De altfel, toate supozițiile de până acum, probabil, în esență, bine intenționate, n-au cum nici umbri, nici adăuga strălucire operei eminesciene. Istoria literară însă este îndreptățită, obligată chiar, să investigheze amănunțit zonele incerte ale biografiilor, așa că strădaniile de descifrare a împrejurărilor morții poetului continuă să aibă deplină legitimitate. Cum rezultă și din această carte, pe Eminescu nu l-au ucis medicii, ci medicina. Care, în stadiul în care se afla la mijlocul sec. XIX, nu putea decât să bâjbâie, oferind „remedii” îndoielnice, dacă nu chiar nocive.
Din „Jurnalul” Harietei (14 ian. 1888) aflăm că bolnavul a luat, în trei luni, nu mai puțin de 1.200 de „hapuri de neapărată trebuință” (!), iar principalul „tratament” l-a constituit mereu hidroterapia, adică băi în apă la 25 de grade, „cât mai prelungite, chiar neîntrerupte” (la Ospiciul de la Mănăstirea Neamț se adăuga și „bătaia cu frânghia udă”)! Frecțiile, dar și injecțiile, plus instilațiile cu atât de primejdiosul mercur, n-aveau legătură cu starea psihică a pacientului, ci încercau să vindece ulcerațiile bănuite a fi gome sifilitice – de fapt, un erythem nodosum rheumaticum. Încă de pe atunci, medicul curant Tomescu opina că „Eminescu n-a fost sifilitic, ideea aceasta s-a născut din doctrina eronată profesată de o școală germană, că paralizia generală este totdeauna o manifestare sifilitică.” Mai degrabă, crede Tomescu, cauza pare a fi „surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale.” Altfel spus, acționează o dură și nedreaptă lege a compensațiilor: producția intelectuală de mare excepție implică un consum nervos ce poate duce până la afectarea gravă a capacităților psihice.
Hotărâtoare pot fi și tarele ereditare. Frați ai lui Eminescu au suferit de „alienație a minții” – Șerban s-a împușcat fără explicație, iar Nicolae și Iorgu (pare-se, și Harieta) s-au sinucis la rândul lor. Urmașii au continuat damnatul tipar familial: amândoi feciorii surorii Aglae, Ioan și George, au ajuns în ospicii, ca și Petru și Vasile, nepoți „căzuți în sminteală”. Asta-i realitatea, nu poate fi ascunsă. O dezvăluie în amănunțime o carte tristă, ce descrie pas cu pas, necruțător, evoluția bolii, sau mai bine zis a bolilor. Care, azi, se pot trata onorabil și, mai ales, eficient!
Bogdan C.S. Pârvu izbutește, chiar dacă nu și-a propus, să contribuie decisiv la risipirea unor „basne” mai vechi (luesul) și mai noi (respingerea evidenței alienării, asasinatul politic) ce maculează amintirea unui destin pe cât de tragic, pe atât de luminos într-ale creației.
P.S.
„Generalul armatei moarte” se intitulează un foarte cunoscut roman al scriitorului albanez Ismail Kadare. Titlul se potrivește mănușă neajutoratului selecționer Iordănescu. Generalul a comandat o armată moartă, el însuși arătând că-i rezervist într-ale spiritului, de o uimitoare mediocritate. Urmăriți-l în conferințele de presă și veți vedea că-i maestrul banalităților și poncifelor, iar de-l întrebi cât e ceasul, îți răspunde că mâine plouă. Naționala noastră a jucat absolut haotic, fără urmă de idee, cu singurul țel al centrărilor oarbe, ca-n liga a VII-a. Poate n-avem fotbaliști geniali, dar cu asemenea antrenor n-om sări niciodată mai sus de genunchiul broaștei! Am izbutit un egal chinuit cu Elveția (de fapt, cu Albania II). Ce-om păți cu Albania I?