NU MAI ÎNȚELEG NIMIC!

Un prieten din Germania mă vizitează în fiecare vară. Este interesat de cultura românilor (taică-său e neamț din Hărman, Brașov) și-și alcătuiește cu grijă itinerarii prin care să vadă (și să priceapă) cât mai mult din spiritualitatea ce i-a nutrit și strămoșii. Vara trecută, a vrut să ajungă la mormântul Veronicăi Micle de la Văratec. N-a fost cu putință: după câteva sute de metri de la desprinderea drumului către mănăstire din șoseaua națională, a oprit Volkswagen-ul și a întors: nu mai întâlnise în viața lui asemenea nesfârșită colecție de gropi denumită „drum asfaltat”; și-a făcut cruce și a cerut deslușiri. I-am spus, la repezeală, c-au fost, pe-acolo, ruperi definitive de nori, năpustiri repetate de fulgere globulare și întâlniri contondente de plăci tectonice. Neamțul s-a prefăcut a crede și iată-l, la început de august 2006, propunându-mi imperios o nouă deplasare la Văratec: „a trecut un an, precis că s-a reparat de mult.” Totuși, dintr-o anume prevedere teutonă, cere să călătorim cu Dacia mea. La intrarea pe varianta către mănăstire, același peisaj lunar. Adică, de fapt, nu același, ci unul și mai nenorocit decât anul trecut: parcă aici au explodat rachetele Hezbolahului și dincolo, bombele israelienilor. Neamțul m-a ținut tot într-un vasistdas? cu atât mai uimit cu cât vedea și alte mașini (ai,ai!!) bălăbănindu-se prin râpile „drumului” în geamătul bieletelor și amortizoarelor martirizate. De data asta i-am explicat oaspetelui că premeditat (și nu de-a dreptul bolând, iresponsabil, absurd) sunt lăsați cei 4 km de izbeliște – altfel, obiectivul turistic ar fi literalmente sufocat de năvala mașinilor. Tihna mănăstirii se cuvine ocrotită; n-ajung aici decât curajoșii fanatici și, oricum, altă dată nu mai cutează să revină, „Ia, ia!” – făcea neamțul – „spețific romanesc”. Și fiindcă Dacia, robustă, încă nu se rupsese-n șaișpe, propun, ca bonus al împăcării, o vizită la mănăstirea vecină, Agapia. Aceea pictată de Nicolae Grigorescu. Dumnezeule! Un „drum asfaltat” arătând precum câmpul bătăliei de la Kursk, aceeași călcătură tare urmată de-o călcătură moale, orânduite într-un șotron ce exclude ocolirea și evitarea prăbușirii în tranșee. Ne-am întors de la jumătatea distanței: neamțului îi tremura falca și căpătase un soi de tic, mereu punându-și palmele în față, spre a se păzi de posibila întâlnire contondentă cu parbrizul. Încerc să spăl rușinea și, aflându-ne oarecum în zonă, îl duc Ia Bicaz, cu intenția de a ajunge la Durău pe unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din România (trece taman pe sub crestele Ceahlăului). Eșec: „drum închis circulației publice” (Este cea mai simplă rezolvare: declari drumul închis și nu-l mai repari în veci. Nici fonduri cheltuite, nici bătăi de cap.) N-am izbutit, oprit de instinctul de conservare, să urc nici pe valea Bistriței, către cabana Zugreni și n-am cuvinte să descriu starea șoselei. Așadar, programatic sau nu, obiectivele turistice majore din județul Neamț sunt… „protejate” de afluxul sezonier al vizitatorilor datorită indolenței crase a forurilor răspunzătoare de starea drumurilor. Nici soluția „să mai vină și cu trenul” nu-i aplicabilă, fiindcă linia cea nouă și electrificată Tg. Neamț – Pașcani este propusă pentru închidere din motive de nerentabilitate! Becali, Băsescu, Tăriceanu, au la îndemână soluția elicopterului. Românul de rând? Ori per-pedes, ori făcându-și mașina praf. Cerând deslușiri la Consiliul Județean Neamț, aflu, cu bucurie, că s-au încheiat licitațiile pentru peticirea asfaltului – înseamnă că, prin noiembrie, după sleirea sezonului turistic, pe ici, colo, se va putea circula. Au fost luate în atenție o mulțime de drumuri din județ, cu numai două excepții; ramificațiile (doar 3 km!) către Văratec și Agapia (6 km.). Adică, exact acolo unde se cuvenea intervenit urgent și prioritar! Mărturisesc cinstit: nu mai înțeleg nimic!