Nu la toți medicii halatul e cârpă

Observ în ultima vreme, în media, o frecvență crescută a cazurilor în care medicii din unele spitale se comportă ca în lagărele naziste. Pe principiul „tu treci naibii la gazare, tu stai dracului în pat că eu în noaptea de gardă am de dormit, tu fă ce vrei, că oricum mă doare-n cur dacă trăiești sau crăpi”. Și uite așa au murit copii. Uite așa au născut femei prin taxiuri. Copii morți, normal. Uite așa mor tineri din cauza unei operații de apendicită. Uite așa stau necăjitele și se chinuie în travaliu pentru că nu au avut de unde da șpagă să fie asistate de medic. Ba era chiar unul care urla la gravide. Că au dat prea puțin. Nu-i mai ajungea animalului. Am văzut la televizor. Gravidele respective erau vai de steaua lor. Sărăcie lucie. Și din toată mizeria au strâns acolo o sută și ceva de euro. Ăla, că nu-i pot spune medic, a aruncat banii și a făcut iureș. Că nu le e rușine? Cum vin fără bani la spital?
Toți cei care ați fost prin spitale știți cum e comportamentul unora atunci când ori plicul nu a ajuns unde trebuie ori nu era suficient de gros. Indiferență totală. Ba mai urlă la tine și infirmierele, spălătoresele, asistentele. Chiar și liftierul are tariful lui. Că altfel mergi pe scări de faci infarct până ajungi pe secție. Nu spun că peste tot e la fel. Nu spun că toți medicii sunt pătați, șpăgari, indiferenți, aroganți. Departe de mine intenția asta. Doar că sunt situații în care îți vine să le dai cu ceva în cap. Unora. Numai că ăștia nu o iau peste ochi. Că au pază și cartele la uși. Peste mutră o iau ăștia care sunt în linia întâi. Cunosc medici de pe ambulanță care și-au luat șuturi în cur noaptea. Că au ajuns cică prea târziu la bețivul care zăcea în șanț. Sau la nu știu ce mardeiaș încasator. Sau în cine știe ce comunitate de asistați, care au numai drepturi. Inclusiv ăla de a chema salvarea la ora două noaptea. O mai iau peste ochi doctorițele de la țară, care trebuie să facă față unor bolnavi psihici agresivi, unor alcooliști și mai agresivi sau pur și simplu unor guțani care cred că sunt pe tarlaua lor. Ăștia care te lasă să mori cu zile, de prin spitale, nu o încasează niciodată. Deși o merită cel mai mult.
În multe cazuri nu sistemul este de vină. Și asta v-o spun cu toată responsabilitatea. De vină sunt anumite scursuri umane, purtătoare din întâmplare de halat alb. Eu, dacă greșesc, sunt penalizat cu zeci de milioane. Că doar am contract pe cabinet cu casa de asigurări. Pe ăia care omoară oamenii cu zile îi sancționează cu 10-20% din salariu. Parcă-i doare pe ei de salariu. Câți dintre ei trăiesc numai din asta?
Și uite așa, din cauza unor uscături, marea majoritate a corpului medical este înjurat și etichetat pe nedrept.
M-am hotărât să vă dau un exemplu de la un spital din țară. Ca să vedeți cam despre ce calitate umană vorbim.
***
În 14 ani de practică ar fi trebuit să învăț să mă detașez. Să privesc boala și bolnavul obiectiv. Rece. Lipsit de afecțiune. Lipsit de empatie. Cică pentru a deveni precis ca un robot. Nu prea îmi iese asta. Mai ales atunci când este la mijloc un copil.
Un furuncul fesier întins, complicat, la un copil de doi ani necesită tratament în spital. Adică incizie, drenaj, antibiotice. La fel de important e tratamentul local de după intervenție. Totul făcut în condiții de asepsie. Normal. Pe secție de profil. Dar, ce sa vezi?, mama copilului a născut. Cel mic are 3 săptămâni. Nu poate merge la spital. Sugarul nu poate sta pe o secție de genul ăla. Că riscă să vină cu tot felul de boli înapoi. Rude nu au. La spital merge copilul cu tatăl. Acolo i se spune că e de internat. Doar că nu e posibil. Copiii stau în saloane doar cu mamele. Și cică nu se poate să stea un tată într-un salon cu mame. Că de rezervă nu poate fi vorba. Că doar omul nu are bani. Clasic, nu? Ce se întâmplă? Medicul de acolo îi întinde o hârtie în față și-l pune să semneze. Omul întreabă ce să semneze.
– Semnezi că refuzi internarea.
– Păi eu nu refuz internarea. Voi nu vreți să mă internați. Dați-mi o foaie, vă rog.
– Dar ce bă, tu știi să scrii?
Răspuns de medic. Intelectual.
– Știu. Vreau să-mi semnați că nu mă internați.
Ce a pățit? I s-a închis ușa în nas. Pur și simplu l-au scos afară. Doar că omul nu se lasă. Ia de la medicul său familie, la fel de indignat ca și el, alt bilet. Pentru aceeași secție. Deși contractul cadru interzice asta. Dar ce să facă? Să aștepte să facă fetița septicemie? Merge înapoi. Acolo stă la urgențe, la coadă, de cinci ore. Că prin ambulatoriu nu a mai putut intra. Încă nu a sunat să spună ce a rezolvat. Minunați oameni în sistemul ăsta, nu?
Dacă fetița era doar cu tatăl ei pe lumea asta? Nu se putea interna pe nicăieri, nu? Și uite așa punem oameni pe drumuri. Uite așa ne batem joc de copii. Uite așa ni se pare că noi suntem buricul pământului doar pentru că purtăm o cârpă albă. Că halatul alb nu se potrivește pe oricine. Ăștia n-ar pleca naibii în străinătate. De ce oare?