Unul dintre personajele glorioase și simpatice dăruite de opera lui Mark Twain este „Broasca săltăreață din ținutul Calaveras”. Publicată pentru prima dată în revista „The Saturday Press”, nuvela a fost imediat reprodusă în nenumărate publicații din Anglia și America; iar noi, dacă n-am citit-o, ne putem măcar lăuda că am văzut una dintre ecranizări. Nu fără tristețe, Twain recunoștea, peste ani că, la timpul ei, numai broasca se bucurase de celebritate, el rămânând un autor obscur.
Nu-i pentru prima dată când personajul devine mai celebru decât scriitorul care l-a născut, după un lung travaliu în fața paginilor goale. Câți știu, de pildă, că Hitchock a regizat filmul „Păsările”, inspirându-se dintr-o nuvelă scrisă de Daphne du Maurier ? Dar câți știu că a existat o anume Daphne du Maurier ?
Altfel stau lucrurile cu comisarul Maigret și cu autorul care l-a zămislit din alchimiile complicate ale condeiului. Pe lângă serialele de televiziune și filmele binecunoscute, cărțile care-l au drept personaj pe Maigret continuă să se vândă frenetic pe toată coaja globului pământesc, tirajul mondial total întrecând 550 de milioane de exemplare. În acest fericit caz, contrar duetului „Broasca săltăreață – Mark Twain”, nu doar personajul a cunoscut gloria, ci și autorul lui, belgianul Georges Simenon…
Orașul Liège, unde s-a născut și a debutat ca ziarist Simenon, știe să se mândrească pe seama acestuia. Chiar în centru, pe o bancă, un Simenon de bronz stă așezat confortabil, ducându-și pipa la gură cu mâna stângă, în timp ce dreapta o are desfăcută larg, ca și cum l-ar cuprinde de după gât pe un prieten imaginar, poate chiar pe comisarul Maigret. E locul ideal pentru tine, mic condeier și mare admirator al scriitorului, să te așezi sub arcul brațului său drept și să te tragi în poză. Cu puțină imaginație, îți poți închipui că bronzul se topește, și însuși maestrul Simenon îți șoptește la ureche câteva dintre secretele sale în ale scrisului.
Tentația unei poze lângă Simenon e atât de mare, încât niciun prost nu-i rezistă. Câțiva studenți italieni, cu care programul „Erasmus” joacă table și uneori șah pe glob, au tras și ei câteva cadre, fără să știe ce hram poartă statuia care trage din pipă. După ce tinerii – băieți și fete – și-au terminat mendrele fotografice, o italiancă ușor mustăcioasă și-a întrebat colegii, arătând spre Simenon:
– Dar cine e gagiul ăsta ?
În general, îmi văd de treaba mea, dar de data asta n-am rezistat mâncărimii de limbă:
– E un fost mare fotbalist, mademoiselle, a jucat aici, la „Standard” Liège.
– Ah, da? Și a murit ?
– Da, a murit, din păcate. L-a împușcat din greșeală un polițist pe nume Maigret. L-a confundat cu un traficant de droguri.
– Ce păcat, s-a întristat italianca ușor mustăcioasă, îndepărtându-se cu un mers care-i evidenția fundul enorm. Auzi, să confunde un fotbalist cu un traficant de droguri. Polițiștii ăștia sunt niște inculți !
După ce italianca a dispărut, mi-a părut rău că nu am întrebat-o la ce facultate studiază. Dar ceva mă face să cred că la „Litere”.
