Nu-i pace peste Prut! (II)

27 august 1991: Chișinăul e-n clocot. Flori, coroane și panglici tricolore la statuia lui Ștefan cel Mare. Amintirea statuii lui Lenin o mai păstrează câteva pietre din temelia fostului monument. În fiecare aprilie, glumeții stropeau „chetroiul” cu valeriană, de se aduna și se încăiera toată mâțăraia din centrul capitalei moldave… A dispărut și grupul statuar din fața fostului CC al PCR, altfel, o izbutită compoziție sculpturală: pe o bancă, Marx și Engels stăteau amical de vorbă. Din când în când, spre indignarea autorităților, câte un glumeț așeza între cei doi o sticlă goală de Stolicinaia – dacă tot stau la taclale, măcar să nu fie pe uscat: „cu votca ați intrat în Moldova, cu votca să ieșiți!” Se pare că „marii clasici” și-au spus tot ce aveau să-și spună, fiindcă au plecat… cu bancă cu tot.
Obișnuiți să se scoale în zori, țăranii veniți din raioane au și ocupat spațiile din dreptul microfoanelor amplasate în Piața Marii Adunări Naționale. Cei din Glodeni, cu fanfara satului în frunte, poartă icoane ocrotite de ștergare. Din difuzoare se revarsă cântecul cu refren obsesiv „Doamne, ocrotește-i pe români!”. Încă un ceas de necontenită tălăzuire și marea piață, în așteptarea votării, e plină-ochi. După ce au depus jerbe și s-au închinat la statuia lui Ștefan, oficialitățile, câte se aflau în țară, câte au apucat să revină, s-au apropiat de microfoane. Chișinăul, oraș destul de posac în ultima vreme, este luminat ca niciodată de zâmbete. Cu totul alta atmosfera în sala Parlamentului, unde domină încruntarea, să-i spunem, responsabilă, și privirile piezișe (frica: mulți deputați trimiseseră telegrame de susținere lui Ianaev…).
Mă aflu în loja presei; aproape, în stânga, trimisul Parlamentului român, poetul Ion Alexandru, deputat țărănist. Ne salutăm din priviri. Nu putem comunica peste rândurile de fotolii, așa că îmi trimite un bilețel pe care-l păstrez ca relicvă a unor clipe de maximă încordare și de împlinire patriotică: „Chișinău, sala Parlamentului, orele 14,20, 27 august. Inima îmi este cât un purece. Aștept numărătoarea voturilor. Cred în Biruință cu ajutorul Domnului. Să fim iarăși un neam, o credință, un botez.” Din spate, peste umăr, citește biletul și ministrul Învățământului și Științei, Nicolae Mătcaș. Îmi trimite și el un răvaș, parcă știind că aceste „înscrisuri” au șansa să se păstreze și să rămână: „Românii din România ar trebui să țină mereu trează în conștiința întregii lumi această parte de pământ străbun care se va chema de-acum republică suverană și independentă – față de străini, nu și de frații săi din Moldova”.
Votarea apelează la o procedură menită să ajute istoria: după apelul nominal, fiecare deputat își exprimă opțiunea, semnând, apoi, un document ce l-am putea denumi „Declarația de independență a Moldovei”. Băștinașii spun, scurt, „da”, alogenii, fie și cu jumătate de gură, „za”. Fiecare „za” primește aplauze. De necrezut: până acum, nici un vot împotrivă! Întrebare: cum s-ar fi desfășurat votarea dacă nu eșua puciul lui Ianaev? Iată, votează cu „za” însuși liderul „Interfrontului” rusofon, Lisețki. Cum ar fi votat Lisețki dacă Parlamentul se convoca înainte de puci? Mai că-ți vine să adresezi respectuoase mulțumiri lui Ianaev & comp., care, fără voie, au netezit drumul Basarabiei către independență!
Tot un scriitor, în aceeași reunire a Parlamentului, Valeriu Matei, obține chiar incredibilul: aprobarea deputaților ca imnul național al Republicii Moldova să fie „Deșteaptă-te, române!”. Adevărat, n-a ținut mult: peste puțină vreme aveam să asist la vizita Președintelui Turciei. La sosirea pe aeroport a fost întâmpinat cu „Deșteaptă-te, române!”, la plecare a fost condus cu… alt imn, „Limba noastră”!… Acum, toate-s istorie. Nu știu ce loc vor ocupa în aceeași istorie protestele de acum. Pot deveni punctul de plecare al unor nefaste evenimente antieuropene, grijuliu orchestrate din străinătate. Cum pot și ajunge să curețe barem o parte din birocrația și corupția ce și-au făcut de cap în Basarabia. Om trăi și om vedea.