Am găsit, la o televiziune ceva mai pașnică, emisiunea Vorbirea îngrijită, care voia să propună o implicare mai înțeleaptă în substanța și sensurile cuvințelului „frumos”. Care, în sine, poate într-adevăr induce niscaiva conotații pozitive, neutre sau negative prin propria-i sonoritate, dar importante rămân sugestiile contextului. Există cuvinte frumoase și cuvinte urâte? Găsim repede răspuns și exemple când e vorba despre cele așa-zis „urâte”, dar care-s (și de ce-s astfel catalogate) cuvintele „frumoase”? Lingviștii din Hexagon au inițiat o anchetă privind identificarea celui mai frumos cuvânt din limba franceză. A fost desemnat până la urmă substantivul „cristal” (din latinul Cristallus). Ancheta în sine se situează în marginea absurdului: cum să alegi cuvântul „frumos” din imensul tezaur al unei limbi atât de bogate precum franceza și, mai ales, care ar fi criteriile? Ipoteze: poate fi apreciată mai întâi, cum spuneam, sonoritatea în sine, păstrată și în derivatele cuvântului „cristal” (cristalin de pildă). Apoi, semnificația lui, care implică noțiunile de limpede, luminos, organizat, valoros. Poate și sugestia creștinescului „Crist”. În fine, contează faptul că nu-l vom afla niciodată în construcții triviale ori sintagme argotice. Dar, desigur, cu ceva stăruință, pot fi aflate sumedenie de alte substantive (de ce nu și verbe?) similar îndreptățite să aspire la prestigiosul titlu.
În limba română, un nume propriu, Basarabia (parcă bat, solemn, clopotele mănăstirii Căpriana!), ar reprezenta o candidatură posibilă. Ar veni apoi mirificul „dor”, după aceea, de ce nu, construcțiile sonore diftongate „floare”, „soare” ș.a., cu sonorități de xilofon, și cu cât insiști în căutare, cu atât mai multe-s candidaturile posibile, descoperind mereu una mai credibilă decât cealaltă.
Întrebarea rămâne: există cuvinte „frumoase” și cuvinte „urâte” în sine? Ar fi miasmă urât și mireasmă frumos? Aberant! Aristofan decreta: este firesc ca unor păreri și gânduri alese să le corespundă vorbe la fel de alese. Sadoveanu era de părere că scriitorul (în cazul nostru, vorbitorul) este chemat să „aleagă aurul de zgură” întru căutarea cuvântului „frumos”, în vreme ce Camil Petrescu ori Rebreanu erau înclinați să prețuiască oricare dintre cuvintele limbii române, dacă-i așezat în contextul ce le justifică și autorizează prezența. Se pare că și în acest caz adevărul se află undeva, la mijloc, pentru că nici validarea prin context nu poate fi absolutizată până la capăt, nici sugestiile sonorității total ignorate. Așa că „limba îngrijită” n-ar presupune, cred, doar alegerea cuvântului „frumos”, cât mai ales a cuvântului potrivit. „Bubă”, „smârc”, „noroi” primesc în Testamentul lui Arghezi valori de ordin estetic imposibil de obținut dacă s-ar apela doar la soluția calofilă a „cuvântului frumos”.
Întreg lexicul limbii române slujește în egală măsură frumosului dacă amplasarea contextuală se realizează cu har și inspirație. Am mai adăuga: și cu simț al limbii – pe care cine îl are, îl are, cine nu, geaba apelează la sipetul cu „frumos” din dicționare.
Mult mai demnă de interes pentru vorbirea (ne)îngrijită mi se pare parazitarea cu aberațiile, erorile și inutilitățile strecurate pe ușa din dos în limbă pe parcursul ultimului deceniu. O îngrijorătoare lipsă de cultură elementară, asezonată cu conduita nemărturisită „noi vorbim, nu gândim!”, au dus la lăbărțarea peste poate a fenomenului „ca și”, devenit probă a mimetismului stupid și agramat. Politicienii noștri debitează fără clipire exprimări de tipul „eu, ca și ministru”, ori „eu, ca și senator”, deși acest nefericit „ca și” a fost ilicit acceptat (nicidecum și de Academie!) numai în caz de necesitate, spre a ne feri de oroarea (?) unei cacofonii („eu, ca contabil”). Cuvântul banal și neutru contabil devine dezagreabil, puturos și indezirabil de-ndată ce-i așezi în față nefericitul ca – deși substantivul în cauză n-a atestat până atunci urmă de semnificație… deranjantă!
Chiar de neînțeles pricina adevăratei demonizări a cacofoniei, în condițiile în care televiziunile noastre se păzesc precum de deochi de damnatul kakos+phone, deși tot ele zic adesea răspicat, pe românește, (iertare!) căcat (cap de listă: Mircea Badea de la Antena 3) și nu-i nimeni ofuscat! Te ferești de ram și-ți cade-n cap bușteanul!
Am mai spus-o și o spun, cu tot riscul amendării pentru vorbire „urâtă”: și prezervativul protejează, da-i folosit la nevoie, nu arborat în veci! Apelezi la ca și când ți-e imposibil de evitat nenorocita cacofonie (deși soluții sunt!) și n-o uiți după aia în bandulieră, gaia-mațu᾽, până la adânci bătrâneți! Îți dai seama imediat ce pospai de cultură poate avea vorbitorul care apelează fără rost la „ca și”, sintagmă care mai cere și musai o comparație… iar nici una nu-i! Dar dacă așa a auzit dumnealui la radio ori tv, unde tot vreun incult cultivă aberația fără a fi pus la punct de moderator, la rându-i desigur adept al gramaticii aproximative. Probabil, așa știe și el că-i bine, elegant, elevat, distins și, desigur, frumos.
Dar unde dai, și unde crapă! Am pornit de la căutarea celui mai „frumos” cuvânt din limba românilor (încercare, de altfel, iluzorie și cu utilitate mai mult decât îndoielnică) și am ajuns „vițăvercea”, în postata urâtului născut din zemuirea inculturii cu moț. Asta poate instinctiv, fiindcă nu poți înțelege și aprecia cu adevărat frumosul fără a petrece și o raită prin mărăcinișul urâtului!
