Nu-i doar fotbal pe lume

Trei zile mari și late, de fapt mai degrabă lungi, au rămas până la startul evenimentului pe care-l așteaptă întreaga suflare preocupată de sport. Până atunci, deși destui au impresia că nici iarba nu mai crește, mai sunt destule prilejuri de bucurie pentru iubitorii de artă. Fiindcă nu doar sport, ci artă pură au fost și finalele de la Roland Garros, și cursa demențială făcută de „The Doctor” la Barcelona, unde a măturat pista lor proprie cu toți membrii bandei spaniole de Moto G.P. Cronologic, a fost mai întâi victoria de senzație a Garbinei Muguruza în fața Serenei Williams în finala de sâmbătă. Am ținut, ca mai mereu, cu Serena, dar zău dacă-mi pare rău că a luat bătaie! Muguruza a arătat atât de mult tenis, încât o văd dominând categoric clasamentele multă vreme de acum înainte. Lovește la fel de tare ca Serena și joacă încă mai riscant decât Șarapova, fiind practic o combinație perfectă a celor două stiluri, bașca faptul că e și cel puțin la fel de frumoasă ca una din cele două, ghiciți care! A venit apoi, duminică, recitalul lui Valentino Rossi, de departe cel mai spectaculos pilot din istoria motociclismului, pe care însă, de câțiva ani buni, îl pasc fel de fel de ghinioane. În acest an, cred totuși că „Il dottore” va pune ordine și va câștiga din nou titlul, având în vedere că are și motocicleta, are și nebunia necesară, nealterată de vârstă, iar stilul său inconfundabil, demonstrat încă o dată acum, cu vârf și îndesat, este și el fără egal. A câștigat numai două curse în acest an, însă ambele în Spania, unde după el în clasament, cât vedeai cu ochii, erau numai spanioli. În sfârșit, recitalul lui Djokovici, care a fost un fel de frișcă pe tortul de weekend. Eu țin cu Federer. Sau cu alții. Cu Nole țin doar când joacă cu Murray. N-are sens să detaliez spectacolul în sine, care a fost total. Voi spune doar că momentele de bucurie din final au fost ele în sine un spectacol, începând cu salutul adresat ca boxerii, către fiecare latură a tribunei, alături de copiii de mingi, și terminând cu speech-urile sale într-o franceză și o engleză pe deplin rezonabile. Pentru comparație, îmi imaginam cum ar fi fost să câștige la femei o anume jucătoare care cred că la urmă și-ar fi pus prosopul pe cap vreun sfert de oră, după care ar fi grohăit în engleza-i iliesciană un „senchiufolks”, de să-ți fie încă o dată rușine că ești român. Este poate și ăsta un motiv pentru care titlurile de Grand Șlam se duc unde știu și ele că trebuie să se ducă.