Nu frumos, ci minunat!

Am primit inițial oarecum cu detașare acest Campionat Mondial, explicația fiind aceea că lipsește implicarea emoțională, România nefiind prezentă. Încă mai mult: dezamăgirea produsă de ratarea calificării în fața celei mai slabe echipe prezente în Brazilia (cam la același nivel jenant prezentându-se Iran și Japonia) a fost atât de mare încât inițial îmi propusesem să urmăresc numai meciurile de până la miezul nopții. Ușor-ușor însă m-am lăsat prins de evenimente, iar acum, la o săptămână de la începere, constat că n-am pierdut decât un meci (cel de sâmbăta trecută, la ora 4 dimineața, dar am văzut bucăți bune și din ăsta până să adorm), ultima performanță fiind alaltăieri (de fapt, ieri, la ora 1.00), când am urmărit o panaramă de meci, Grecia – Japonia, în care fotbal adevărat s-a jucat preț de maximum 4-5 minute, pe adunate! În mod evident, România n-ar fi avut ce să caute acolo, din moment ce nici n-am suflat în dubla de baraj împotriva penibilei echipe a Greciei, singura care n-a arătat absolut nimic în cele două meciuri disputate.
Am văzut însă sumedenie de meciuri frumoase, disputate, cu goluri multe și cu ratări antologice, cu intrări bărbătești, dar și unele criminale, cu mingi apărate neverosimil, dar și cu gafe enorme, ce mai: un Campionat Mondial de o frumusețe fără egal printre cele 13 (cu acesta) pe care le-am urmărit cu începere de la cel din Anglia din 1966. La frumusețea asta ieșită din comun contribuie totul: atmosfera (cea din tribune, că ailaltă, meteo, e singurul element perturbator), dragostea brazilienilor pentru fotbal, faptul că tribunele sunt arhipline. Și, foarte important, lipsesc vuvuzelele care ne-au mâncat acum patru ani sănătatea tuturor, fotbaliști, spectatori, oficiali deopotrivă. Trebuie să mai spun și că, dincolo de tactici și strategii, este o competiție a marilor individualități. Din echipele care au arătat fotbal adevărat s-au impus și candidații la titlul de MVP al turneului final: Suarez, Benzema, Robben și încă alții, majoritatea și marcatori.
Dar dacă ar fi să am aceeași mână bună ca acum patru ani, când după primul meci am zis că acela va fi Forlan (și așa a și fost), atunci am să spun că pentru actuala ediție nu poate fi altfel decât Pirlo.