Atunci când Bobby Stroe, omul care ne bucură cu Festivalul de Blues (omagiu adus celui care a fost nu doar un bluesman fabulos, dar și prieten bun al multora dintre cei care ne adunăm anual pentru a ni-l reaminti, Fane Adumitroaie), mi-a spus, cu multe luni în urmă, că acesta va avea loc în acest an în aer liber, m-a luat cu frisoane. Ideea e ca și în august, când are loc Bucovina Rock Castle, sunt nopți în care apelăm la pulover sau geacă, darămite în mai!? Premonițiile s-au adeverit, măcar parțial, în sensul că vineri noaptea a fost frig cu draci, amplificat de un vânticel de-a dreptul hain. În schimb, sâmbătă a fost numai bine, așa că dacă nici anul viitor nu se găsește un spațiu cu pereți și acoperiș, se mai poate merge încă o dată la risc.
Nu vreau să spun că gazdele de la Gârla Morii n-au făcut tot ce le-a stat în puteri spre a fi gazde bune (aș zice chiar perfecte!), ci doar că blues-ul nu se asociază cu frigul, că doar de aia s-a inventat prin Alabama și Mississippi, și nu în Nepal sau Alaska. Așadar, vineri, în jur de ora 21… trecute fix!, că naiba a văzut festival să înceapă după planificare, au purces la a deschide ediția 2015 domnii Vali Răcilă, omul cel mai apropiat de Fane și partener de cântări, și Raul Kusak, a cărui absență de anul trecut s-a simțit din plin, nu înainte ca Vali să ne reamintească de unde vine numele de Sir Blues: desigur, de la Fane, care obișnuia să salute cu „Servus!”, numai că o dată, în loc de asta, a încheiat discuția telefonică spunând „Sir Blues!”.
M-am temut că vocea soft a lui Vali nu va suna cum ne-am dori în spațiu deschis. Eroare! A fost, ca întotdeauna, impecabil, iar despre Raul știți că nu îmi ajung niciodată… pleonasmele (toate la superlativ) pentru felul în care „tropăie” pe clape. Continuarea a fost absolut excepțională: Mircea/Joe Rusi Trio în formula de… patru!, ceilalți trei fiind norvegieni de la el de „acasă”. Ei bine, tocmai când credeam că omul de la keyboards este și un excelent muzicuțist, ne-a dat și o probă de voce, pe care îmi venea s-o consider cea mai bună din Festival… dacă nu s-ar fi dedat la voce și toboșarul, senzațional și el. Despre Mircea/Joe ce să spun? Poate doar că e mai tehnic de la un an la altul, că șederea (de fapt, cântările, că n-a stat nici o clipă acolo) de vreo 4 luni în SUA l-a făcut încă mai bun, dar și că piesele pe care ni le-a mai cântat (clasicele „Oh, Well” a lui Fleetwood Mac și „Come Together” a lui Lennon) sunt de fiecare dată mai sofisticate, mai elaborate, mai surprinzătoare. Și, lucrul dracului, deși e greu de crezut, sună mai bine decât originalele.
Seara s-a încheiat cu Rareș Totu într-un recital cifrat (nu, nu împreună cu Cyfer!), adică intitulat „50/35”, simbolistica asta însemnând 50 de ani de viață și 35 de carieră. Mulți înainte și mulți înainte! Ar trebui spuse ceva vorbe și despre invitatul lui Rareș (și mereu și al nostru), Dean Bowman, pe care Rareș l-a prezentat ca vocalist de jazz. O fi, dar e și de blues, și de rock, și de gospel, și, în general, de tot ceea ce se poate face cu vocea umană… și mai mult decât atât! La jam session-ul care cică a durat până dimineață, că Raul a ținut neapărat să vadă răsăritul de pe scenă!, gazdă a fost Cyfer, cel care dacă s-ar fi născut altundeva s-ar fi numit Jimi (știe el de ce, i-am explicat acum câțiva ani), la tobe s-a fixat Nașu’, vocal toată lumea care mai era pe acolo, inclusiv Vali, totul constituindu-se într-un in memoriam B.B. King, altfel spus Tatăl tuturor celor cu blues prin vene, plecat și el lângă Fane săptămâna trecută.
Eu nu am putut rămâne, atât din motive ziaristice, cât și de dublă pneumonie, pe care mă mir că n-am făcut-o. Ca atare, sâmbătă m-am îmbrăcat ca lumea, cam cum o făceam prin februarie, am ajuns la Gârla Morii și… am început să mă dezbrac! Era cald de tot, așa că de unde vineri nu mă putusem gândi decât la whisky, sâmbătă am cerut bere! Deschiderea i-a aparținut lui Marius Dobra, despre care în afară de biografia halucinantă nu știam mai nimic. Ascultasem ceva pe YouTube, dar pe viu cum o fi?, ne întrebam toți, fiindcă nici colegii de blues nu-l văzuseră vreodată. Cu siguranță că „austriacul” a fost marea, uluitoarea surpriză a întregului Festival. Un sunet de hard blues ca la texanii ăia grei, o voce excepțională și un șir de compoziții proprii tot așa ni l-au vârât pe Marius până în străfundul sufletului, pe veci.
După el au venit invitații din Ungaria, Borsodi Blue, cu un sound elaborat, undeva spre free jazz, interesanți dar nu mai mult decât atât. În sfârșit, superstarii Festivalului, Nightlosers, cărora, dinainte de a începe, cineva din mulțime le-a strigat „Fără blondeee!”, chestie pe care Rareș Totu ar trebui să o fi înțeles mai bine decât toți. Hanno și ceilalți au făcut tot ceea ce se aștepta de la ei, ba și cu asupra de măsură, cu un Jimi „El Lako” strălucitor și la chitară, dar parcă și mai tare la vioară, cu Grunzo Geza, profesionistul ăla sobru, plecând în spinare cu orga atunci când toți cântau cu sculele ținute după ceafă, cu Claudiu Purcarin „Nașu’” susținând un solo nu doar la tobe, ci și la… porci!!! Adică la două jucării, doi porcușori din cauciuc, fiecare pârțâind în altă tonalitate, și cu care Claudiu chiar a inventat niște ritmuri fabuloase la microfonul de la care Hanno tocmai plecase, cu magla lui cu tot, după ce ne-a delectat cu un „Pretty Thing” mai bun ca niciodată în cei vreo 17-18 ani de când îmi sunt prieteni, și în care i-am văzut de vreo 20-25 de ori.
Am tras concluzia că Hanno a făcut progrese remarcabile la magla, ceea ce înseamnă studiu serios și îndelungat. Inutil să spun și că lumea i-a adus de două ori înapoi pe scenă, și că i-ar fi tot chemat până dimineața. Oricum, când am plecat eu, Nașu’ urcase înapoi, alături de Cyfer și de basistul din Norvegia, cu toții căutându-l, desigur, pe Raul, pentru a întregi echipa de jam session. Una peste alta, a fost cea mai reușită ediție a Festivalului, ceea ce ne face pe noi, toți cei prezenți acolo, să facem deja a.m.r.-ul pentru la anul: mai sunt doar 362 de zile. Și, desigur, să-i mulțumim lui Bobby Stroe pentru tot.
