„Nu există public prost sau bun, există artiști proști sau buni”

– Interviu cu actorul Ion Caramitru, directorul Teatrului Național „I. L. Caragiale” București
Actorul Ion Caramitru a fost vineri seară prezent pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor Suceava, într-un spectacol extraordinar: Ion Caramitru în „Dialog” cu Johnny Răducanu. Conceptul general al spectacolului a fost semnat de actorul Ion Caramitru, directorul Teatrului Național „I. L. Caragiale” București, care a avut amabilitatea, înainte de spectacol, să îmi acorde un interviu. Actorul s-a născut la 11 martie 1942, în București.
A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” în 1964.
În 1995 a fost decorat de Regina Elisabeta a-II-a a Marii Britanii și Irlandei de Nord cu titlul de Ofițer de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic pentru activitatea culturală româno-britanică, iar în 1997 a primit distincția de Cavaler al Ordinului Literelor și Artelor în Franța.
A interpretat personaje complexe ca „Riccardo” – Vicarul de Rolf Hochuth, „Bacon” – Elisabeta I de Paul Foster, regia Liviu Ciulei, „Actorul” – Azilul de noapte de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei, „Hamlet” – Hamlet de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, Teatrul Bulandra sau „Iuri Zvonariov” – Sorry – de Aleksandr Galin, regia Yuriy Kordonskiy, Teatrul Bulandra, 2003. De asemenea, nu poate fi uitat rolul profesorului de filosofie din filmul „Liceenii”, interpretat de Ion Caramitru.
– Ați debutat cu Eminescu, v-ați hrănit cu Eminescu, după cum singur ați spus, dar, de această dată, ați venit la Suceava cu un alt repertoriu, cu un altfel de spectacol „teatru-poezie”, „Dialoguri” împreună cu maestrul Johnny Răducanu.
– Eminescu este tatăl nostru, este și o poezie în spectacol, „Tatăl nostru care ești în pământ, cu toate că locul tău este în cer”. Acest spectacol cu Johnny Răducanu este un discurs contemporan asupra rostului poeziei și muzicii în lume, în viața noastră și în relațiile dintre noi doi ca artiști, ca prieteni. De aceea se numește „Dialoguri”, de aceea ne permitem să ne facem surprize unii altora, și niciodată un spectacol nu este la fel cu altul. În spectacol apare și puțin Eminescu, dar poezia principală, cea cântată și cea rostită, este a lui Nichita Stănescu.
– Ați ales Nichita Stănescu și pentru că marele poet a fost prieten bun cu maestrul Johnny Răducanu?
– A fost și prietenul meu, al amândurora. Și pentru asta, și pentru că el este, după părerea mea, poetul esențial al secolului XXI, deși a trăit și a murit în secolul XX. Este o poezie mai greu de înțeles, cu subtilități de limbă foarte speciale, și cu noutăți în limba literară, iar, dacă doriți definiția autentică a unui poet adevărat, este aceea . Ori, Nichita dar și câțiva dintre predecesorii lui, cum ar fi Blaga, Arghezi, Ion Barbu, intră în această categorie.
– Ne întrebăm de multe ori dacă publicul este pregătit pentru astfel de spectacole…
– Publicul este întotdeauna pregătit pentru orice fel de spectacole, dacă spectacolul este făcut bine și cinstit. Eu cred că nu există public prost sau bun, sunt artiști buni sau proști, care își prezintă mai bine sau mai prost producția. Nu există să nu poți trezi sensibilitatea unui public, indiferent de clasa socială din care provine, dacă chiar ai ceva de spus, de transmis de pe scenă. Publicul este gata să aspire ceea ce vrei să-i transmiți, de aceea vine la teatru, la spectacole de acest gen, și este infinit mai inteligent decât ne închipuim noi.
– Doi artiști din două generații diferite, dar care transmit același mesaj:
Mesajul nostru este mesajul unei lumi pe care o populăm. Și noi, ca și bună parte din publicul nostru, suntem într-o continuă căutare de sine, lumea încercării de a produce elemente artistice noi, de a ne depăși pe noi înșine, de a ne căuta pe noi înșine. De fapt, definiția unui artist sau mai precis aprecierea către un artist este atunci când realizezi că ești un căutător de sine.
– Vin din urmă artiști care să ducă mai departe proiecte de acest gen: poezie, muzică…
Din păcate, mult mai puțini decât ar trebui. Problemele pleacă în primul rând de la școală, de la școlile de teatru, care nu mai cultivă rostirea poeziei, uitând că toate subtilitățile limbii, care este instrumentul nostru fundamental, sunt găsite în poezia de bună calitate.
– „Talentul își face loc, și în el credem cu toții”
– Sunteți directorul Teatrului Național „I. L. Caragiale” București, unde se mai păstrează teatrul de repertoriu. Au apărut în ultima vreme și multe teatre independente, care produc spectacole avangardiste, moderne. Sunt o soluție?
– Ați spus multe teatre independente, prea mult spus. Sunt câteva, și eu cred în aceste teatre. De altfel, în lumea liberă, occidentală, cum o numeam noi pe vremuri, teatrul a experimentat foarte mult, dar în special în lumea amatorilor de teatru, a celor care aspiră la condiția de profesionist, și, atunci, pentru că încă nu sunt recunoscuți, ei încearcă aceste aventuri artistice, prin care se pot impune, și sunt nenumărate cazuri în occident, unde mari artiști, de importanță mondială acum, au debutat fie într-o casă de cultură, fie în altă parte. Numai că, în afară, dacă există talent, imediat este cultivat. La noi este de abia la început.
– Este nevoie de o școală de impresari profesioniști în România, care să găsească și să promoveze artiști tineri?
– Impresarii nu pot fi valabili decât când se va ajunge la o reformă de tip occidental în lumea artei scenice, pentru că, în momentul în care piața va fi liberă, când artiștii nu vor mai fi angajați pe viață, într-un teatru sau altul, când va fi și o piață de desfacere, cum se zice mai nou, o televiziune activă, un teatru la microfon în continuare interesant, cu teatru experimental, cu filme mai multe, atunci artiștii ar avea și alte debușeuri. Acum, însă, sunt închiși în propriile lor teatre, încercând diferite ieșiri, mai bune sau mai proaste, cu impresari mai buni sau mai proști, improvizați sau care lucrează la negru… În lumea liberă, toți artiștii ar trebui să aibă impresari sau agenți care le caute de lucru.
– Există potențial, există valoare artistică în România, doar că nu prea are cine să-i promoveze…
– Putem spune că, dacă este talent, el își face loc. Nu am auzit ca un talent autentic să nu fi putut să-și facă loc în față, și nici să fi existat un candidat cu talent autentic la școlile de teatru și să nu fie descoperit. Talentul își face loc, și în el credem cu toții.
– Acest spectacol, „Dialog” cu Johnny Răducanu, doriți să-l plasați într-un proiect „Voci și spectacole memorabile?
– Este vorba de apariția pe CD audio a unui proiect al Uniunii Teatrale din România, care încearcă să păstreze materialele spectacolelor care nu au reușit să fie vreodată înregistrate, și va face parte din proiect și acest spectacol. Acum 20 de ani, acest spectacol a fost jucat la Teatrul Bulandra cu mare succes, făcând parte din repertoriul teatrului. De ce să nu se vorbească și peste 20 de ani de acest spectacol?