Nu există luptă între generații!

Dorel Vișan vine dintr-un sat ardelean în care „Dumnezeu făcea parte din familie”. Relația lui cu Divinitatea este mai profundă decât s-ar putea crede, și-o dovedesc Psalmii din cărțile de poezie, dar și trăirile cotidiene, în care deslușești bună-cuviință, smerenie și înțeleaptă prețuire a celor sfinte. Din totdeauna l-am invidiat pentru că a izbutit să-și orânduiască viața în temeiul credinței prin cultură, urmată aproape în egală prețuire de dragostea de neam și țară. Stăruința întru cunoaștere și rodire filocalică îi îngăduie o privire mult mai detașată, mai cuprinzătoare, mai dreaptă și mai înțeleaptă asupra semenilor, și ai senzația că orice împrejurare lumească o folosește pentru alcătuirea glosarului caracterologic destinat apoi să contureze și să însuflețească sutele de personaje ale scenei și ecranului, pe cât de diferite, pe atât de convingătoare. Știe să caute sensul adânc al fiecărei trăiri, clipa îl interesează mai ales în relația ei cu eternitatea, replica-i o punte către cele (atât de multe!) nespuse, tăcerile invită la introspecție severă și nefățarnică.
Rămâne mereu implicat în dezbaterile majore, de substanță și profunzime, afișând cu fermitate poziții etice nutrite dintr-o cultură filosofică de invidiat. Este singurul spectacol public în care nu primește până la capăt toate aplauzele ce le merită, fapt ce dovedește curajul implicării, rigoarea și fermitatea (adeseori piezișă) a opiniilor. Nu-i obligatoriu să i le împărtășești; unele, chiar, le resping; acceptă, însă, cu eleganță, dialogul. Am petrecut câteva dintre cele mai geroase zile ale acestui martie însoțindu-l pe Dorel Vișan, care m-a invitat într-un periplu moldav prilejuit de „Zilele Ion Creangă” organizate de Primăria orașului Târgu Neamț și-n deschiderea cărora i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al Municipiului de pe Ozana.
Câteva fugare însemnări. O primă mărturisire în pragul Casei memoriale Creangă de la Humulești: „Prima oară când am intrat în această încăpere, cu câțiva ani în urmă – și după turnarea filmului „Un bulgăre de humă” – mi-au dat lacrimile. Nu-mi pot explica intensitatea emoției, poate-i de vină suprapunerea imaginii peste aceea a casei părintești transilvane de la Tăușeni. Am plâns pur și simplu, aparent fără motiv, de se mira lumea și… mă miram și eu!” A mai încercat astfel de momente de emoție dureroasă și de puternice revelări: „Eram pe punctul de a renunța la rolul Creangă. Nu-l simțeam pe Creangă, nu știam cine-i Creangă. Într-o zi când aveam frământările astea, am simțit dintr-odată că a coborât ceva din ceruri, că a pătruns sufletul lui Creangă în mine, și am început să simt personalitatea marelui scriitor, m-am luminat, simțeam că sunt Creangă”…
Seara, ne-am abătut pe la Mănăstirea Văratec. Până și acolo a fost recunoscut, o maică oprindu-l spre a întreba „Nu cumva sunteți actorul… că prea semănați…?” Răspuns: „Da, mi s-a mai spus”. (Nu-i ușor să-l însoțești pe Vișan într-o preumblare oriunde-n România: repede, cineva îl recunoaște, dă semnalul, îl înconjoară trecătorii și, câteodată, se leagă o discuție animată, cu greu și cu regret încheiată.)
În fața mormântului Veronicăi Micle („Nimicul te aduce / Nimicul te reia / Nimic din tine-n urmă / Nu va rămânea”…) o lungă tăcere expresivă, încărcată de gând, amintindu-mi de uimirea cronicarului de la „The New Yok Times” după ce a văzut filmul „Iacob”: Vișan „este extraordinar când rămâne singur, fără cuvinte!” Aceeași tăcere când, intrând în biserică și trecând, parcă, într-o altă lume, am ascultat-o pe maica „citeață” și am numărat siluetele fără chip în lumina puțină îngenunchiate pe pardoseala rece a paraclisului. Aici, în apropierea Pădurii de Argint și-n preajma locului de veci al Veronicăi, nu se putea să nu evocăm, la ieșire, duhul lui Eminescu, amintindu-ne că „maici citețe”, rang de cinste cândva în ierarhia monahică, au fost și două dintre surorile „dulcii mame”, Fevronia și Sofia, călugărite la Agafton…
Revenind la lumeștile împrejurări colocviale ce au urmat, inclusiv cele de „academie liberă”, de reținut au fost tot „cozeriile” lui Vișan. S-ar putea alege frânturi bune de pus în ramă („nu există luptă între generații, ci luptă între valori; o generație degeaba se ridică să lupte împotriva altei generații dacă n-are valori”; „eu cred că libertatea este o problemă de omenie și că nu există libertate fără lanț”; „omul se îndepărtează de propriul sine – și atunci nu se mai poate vorbi de libertate, de fericire, de iubire”…)! Nu-i deloc ușoară abordarea unor astfel de chestiuni fundamentale, a întrebărilor esențiale ce s-ar cuveni să ne obsedeze, într-o tratare solid întemeiată pe marea bibliotecă a lumii, de la scrierile anticilor, la eseistica filosofică de ultimă oră. „Lecțiile Vișan” invită la retrospecție și cugetare.