Nu există căsătorie de probă

Părinte, ce le spuneți tinerilor care au prietenii frumoase și de lungă durată, dar amână căsătoria? E acceptată o astfel de viață, mai ales când vine pe lume și un copil?
Până la copii, doi oameni se căsătoresc mai întâi. Dacă se inversează ordinea lucrurilor, tot noi avem de suferit. Nu sunt decât trei momente mari în viața omului: nașterea și Botezul, Cununia (sau călugăria) și marea trecere. Dintre toate, cel mai important e ultimul moment, dar contează enorm momentul de la mijloc, pentru că el dă direcția unui suflet. Dacă cei doi pleacă la drum cu un bagaj de compromisuri în spate, când vor veni încercările adevărate, legătura dintre ei se poate frânge dureros, mai ales pentru unii.
Căsătoria nu e ceva provizoriu, „să vedem dacă ne înțelegem”, nici nu poate fi înlocuită cu concubinajul, până cei doi stabilesc dacă „se potrivesc”. Sunt destule cazuri, și la noi, dar mult mai frecvent în Occident, în care după o conviețuire de acest fel, de cele mai multe ori scurtă, cei doi au ales să trăiască separat și să se întâlnească „fără obligații”, când au „nevoie” trupește unul de celălalt. Cât de trist!
Căsătoria e mult mai mult decât atât! Prin căsătorie mori tu și moare el, dar se naște o familie prin care fiecare din cei doi devine cu adevărat om deplin, căci se împlinește prin jertfelnicia față de celălalt. Căsătoria e o nebunie sfântă, prin care doi viteji se pun spate în spate și se bat cu toată lumea asta rea, pervertită și pervertitoare, parșivă și adeseori perversă! Dar pentru ce se bat? Se bat să afirme că nu se tem de moarte, că nu se tem de ofensiva răului, că chiar de ar fi îngenuncheați sau biruiți material, ei mereu o să iubească Binele, Adevărul și Frumosul, căci El este cel care îi unește și Cel spre care ei merg. De-asta vedeți bunici care se iubesc și se respectă ca în prima zi a căsătoriei lor, de-asta vedeți soții (și mai rar soți) care ajută zeci de ani un soț paralizat și altele de acest fel.
Părintele Stăniloae spune astfel: „Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracția trupească și cea spirituală, cu o iubire în care fiecare prețuiește taina celuilalt și afirmă prin iubirea sa disponibilități nelimitate de a-l respecta pe celălalt ca persoană, de a accepta toate jertfele și oboselile pentru el”.
Cât despre trup, acesta e bună slugă, dar rău stăpân. Nu vă îndulciți de dorințele lui. El e una dintre cele trei surse prin care se lucrează ispitirea, care vine de la trup, de la lume și de la diavol, direct. N-ați sesizat? De câte ori ești cinstit, corect, demn, vertical, chiar sever cu un om (fără să fii însă nedrept), omul acela te respectă și ajunge uneori chiar să te iubească. De câte ori, invers, îi faci toate după placul lui, nu mai știi ce să faci ca să îi intri în voie etc., de atâtea ori te disprețuiește și te rănește, cum se zice, mai puțin academic, „spală pe jos cu tine”. Așa e și cu trupul. E ca un partener de viață. Trebuie silit să înțeleagă că sufletul e conducătorul, că bucuriile sufletești sunt mai mari, mai frumoase și mai curate decât plăcerile lui, pentru că sunt netrecătoare. Credința în Învierea Domnului și viața în Hristos spiritualizează bucuriile trupului și le întorc la cinstea cea dintâi, arhetipală, când toate erau „bune foarte”.
(sursa: Ziarul Lumina)