NU ESTE PE LUME?…

A exclama mustrător „Ehei, pe vremea mea!!” e-un semn de bătrânețe. Nu pot să n-o fac când îi văd pe foștii mei colegi din grupa de vânătoare întorcându-se plouați (și la propriu, și la figurat) după a nu știu câta incursiune pe coclaurii moldavi odată și odată doldora de vânat. Când s-a mai văzut să cadă, în bătaia de 20 de puști, doar 3-4 șoldani și mai mult de jumătate din „goane” să n-arate picior de iepure? Declinul vânatului „în liber” este însoțit de suprapopularea fondurilor bine protejate și închise vulgului. Celebrul masacru din pădurea lui Țiriac (îngrădită cu plasă de sârmă!) a fost, se pare, necesar, câtă vreme evaluările arătau un surplus de 200 de mistreți în respectivul areal privatizat. Cu 60% mai mulți urși viețuiesc în România (6.700 recenzați în 2004!) și supraîncărcarea fondurilor „rezervate” nu poate duce decât la rărirea trofeelor și la degenerescență. Deci, pe de o parte prea mult vânat, ocrotit în zone bine păzite, fie de personalul silvic, fie de particulari, și de cealaltă, un declin accentuat an de an. Iepurele, cel ce duce greul vânătorii în spațiul mioritic, poartă, acum, ciubote roșii, fazanul s-a rărit evident până și în pustietățile Deltei, iar căpriorul, ce-l admiram iarnă de iarnă ieșit în cârduri de zeci și zeci la păscut pe grâu, abia dacă-l mai afli ici-colo. Unde-s norii de rațe sălbatice de-a lungul Prutului, stolurile de gâște așezate în unghi solemn și gălăgios, unde-s cocorii? Nici cumătra vulpe, nelipsită cândva din „tabloul vânatului” și la pădure, și la câmp, nu-și prea mai arată coada-rachetă ca altădată. Prima supoziție: se vânează prea mult. Așa-i și nu-i chiar așa. Faptul că regele Spaniei, Juan Carlos, a împușcat într-o singură zi 5 urși (2004) nu-i grav motiv de îngrijorare, fiindcă, pare-se, ar fi de unde. La urma urmei, intrarea în Europa a meritat niscaiva sacrificii – în alte timpuri (Vezi „Trecute vieți de doamne și domnițe”) boierii își trimeteau nevestele să dobândească bunăvoința fanarioților… Într-adevăr, numărul vânătorilor a sporit peste măsură și-n deplin acord cu scăderea efectivelor – ce să-i faci, filialele se gospodăresc mai ales din cotizații. Prima grijă a noului patron, după ce și-a achiziționat jeep-ul ritual, este să-și ia pușcă (musai semiautomată) și să intre în tagma vânătorilor. Prezența lui în inima fondului se va simți imediat, mărturie oferind urmele roților de jeep așternute în verdele lanului de grâu. Poți pune jeep-ului jujău? Înainte de a deveni vânători adevărați, nou-veniții se califică (la far) ca braconieri autentici. În suferință a fost și a rămas paza fondurilor. Ba chiar circulă vorbe că puținii paznici ar fi din plin dedați braconajului nocturn… Filialele prind în neștire, cu plasele, iepuri vii, bine plătiți prin Italia și Spania, așa că rodul cinegetic al aceluiași hectar se valorifică dublu: odată la intern (cotizații zdravene, vânat, ioc) și a doua oară, la export… A dispărut, prin desecare fără rost, sumedenia de bălți și mlaștini din preajma Prutului și aripatele, ce poartă în codul genetic obișnuința popasului românesc la vremea migrațiilor, se-nvârt nedumerite și, apoi, dispar în lumea lumilor lor. Acum, cu alte cheltuieli, se încearcă refacerea zonelor umede și chiar cei ce pledau cândva pentru „redarea de terenuri agriculturii” militează „vițăvercea”, țintind, desigur, fonduri europene. Să vedem dacă gestul (cine știe când materializat, fiindcă totdeauna altele-s prioritățile) va redeștepta păsăretului vechile instincte și nu cumva tasta delete, ținută de decenii apăsată, a șters memoria păsărilor călătoare… Multe ar mai fi de spus. Vom reveni.