Nu este altă cale de însănătoșire decât pocăința

Suntem în perioada Triodului. Evangheliile duminicale dinaintea începerii Sfântului și Marelui Post au fost alese de Sfinții Părinți ca să ne arate în mod explicit cu ce trebuie să fim înarmați la declanșarea duhovniceștii ofensive împotriva păcatului, a tot ceea ce ne desparte de iubirea și milostivirea lui Dumnezeu. Pilda fiului risipitor ce s-a citit duminică ne învață că fără pocăință nu poate exista întoarcere în casa Tatălui și implicit nu putem nădăjdui la mântuire. Povestea fiului nesăbuit ne lămurește că orice întoarcere din înghimpoasele cărări ale păcatului este posibilă, dacă odată cu ea se arată căință sinceră pentru relele săvârșite. Numai așa Dumnezeu nu doar că ne va primi cu bucurie revenirea, ci o va și binecuvânta cu iertarea tuturor păcatelor.
Nemărginită iubire și neirosită așteptare
În rânduiala liturgică de peste an, doar într-o singură duminică se face lectura acestei emoționante pericope evanghelice. De aceea, probabil, o ascultăm cu mai multă trezvie și cu o frățească solidaritate față de curajul fiului risipitor, care, după cum ne mărturisește pericopa evanghelică, de departe fiind, a fost întâmpinat și îmbrățișat de Tatăl. Cum de a fost observat încă departe fiind? Cu siguranță, iubitorul Părinte stătea permanent în fața casei cu mâna streașină la ochi scrutând îndepărtările, zicându-și: „Oare nici azi nu se întoarce fiul meu? Poate totuși va veni!“ Nemărginită iubire și neirosită așteptare. Ceea ce a urmat după aceea depășește puterea omului de înțelegere, iertare și iubire. Tatăl l-a reabilitat în demnitatea de fiu, fără să-i reproșeze ceva. I-a ascultat tulburătoarea mărturisire, o sinceră spovedanie, fără cuvinte lingușitoare și tertipuri teatrale.
„Eu ce fel de fiu sau fiică sunt?”
În același timp simțim și un oarecare resentiment în atitudinea fiului celui mare, care, deși virtuos, ascultător, nu a fost capabil să înțeleagă ce este iubirea desăvârșită. Observând comportamentul celor doi fii din parabolă, suntem tentați să aderăm la comportamentul unuia, întrebând: Doamne, eu ce fel de fiu sau fiică sunt? Judecându-ne echidistant viața, tindem să ne asemănăm tot mai mult cu fiul cel mic și nechibzuit. Ce bine ar fi dacă am învăța de la el ce e pocăința, sinceritatea mărturisirii și nădejdea neclintită în iertarea Părintelui Ceresc! Din păcate însă, ne potrivim mai abitir cu el din pricina mulțimii păcatelor noastre, a neascultării de Cuvântul dumnezeiesc, a risipirii talanților duhovnicești pe care ni i-a hărăzit Darnicul Părinte prin Sfintele Taine și pe care adesea îi cheltuim imprudent.
Să purcedem la o analiză a vieții noastre duhovnicești, realizând dacă și cât ne-am îndepărtat de casa Tatălui, Sfânta Biserică. Apoi, cu o încredere desăvârșită ca și a odraslei pomenite, să strigăm cu nădejde: „Tată, am greșit la cer și-naintea Ta“. Dumnezeu, cu nesfârșită răbdare și bunăvoință, ne va aștepta, îmbrățișa și asculta strigătul, ne va primi lacrima pocăinței, iar apoi, cu aceeași dragoste, ne va spulbera păcatele săvârșite, întărindu-ne în virtute, iar la urmă o să ne facă poftire să ne hrănim din ospățul mântuirii așa cum a procedat cu junele zvăpăiat și anonim din Evanghelie, căruia Biserica i-a rânduit o duminică specială din an ca să ne amintim de el, deși nu i s-a reținut numele. Dacă ne-am întreba de ce protagonistul biblic nu are nume, un posibil răspuns ar fi că în el ne regăsim cu toții.
Să avem pocăința curată, deplină
Vom trăi cu toții bucuria nespusă a fiului primit și izbăvit, cu o condiție sine qua non: să avem pocăința curată, deplină a personajului biblic. Nu întâmplător Sfântul Efrem Sirul a spus: „Pocăința este un doctor bun, care aduce mângâiere și odihnă. Darul Pocăinței alină sufletul și povățuiește spre mântuire. Pocăința mângâie ca o mamă și spală sufletul ca o apă curățitoare“. După Părinții filocalici, ea se face prin lacrimi, rugăciune și mai ales prin Taina Spovedaniei. Pocăința omoară păcatul și învie sufletul; din întuneric face lumină, spală ochii sufletului, stăpânește peste firea cea neputincioasă și înfrânează patimile. Păcatul sălășluit în trup stăpânește mintea și inima ca un tiran, îmbolnăvindu-le.
Ortodoxia nu recunoaște altă cale de însănătoșire din boala pe care o produce păcatul decât prin pocăință și mărturisirea păcatelor la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, care deschide calea spre leacul nemuririi, Sfânta Împărtășanie. Orice credincios, atâta vreme cât își ascunde vinovățiile sale în adâncul sufletului, este stăpânit de neliniști, de chinuri și de o greutate care-l apasă tot timpul. De aceea părintele Dumitru Stăniloae considera pocăința ideea centrală a creștinismului în jurul căreia gravitează toate evenimentele mântuitoare.
O veritabilă înnoire a vieții credinciosului
Prin căință, omul își face o analiză interioară, ajungând la o cunoaștere de sine și, indiferent de rezultat, omul nu va deznădăjdui în izbăvire, căci harul divin primit în Taina Mărturisirii îi este salvator. Dar, despărțită de spovedanie, pocăința poate cauza ființei umane mari dificultăți, mergând chiar până la stări depresive și reprobabile, căci nu recunoașterea păcatului și denunțarea sa este benefică, ci găsirea mijloacelor de înfrângere a răului.
Deși pocăința înseamnă lacrimi, post, înfrânare, rugăciune, spovedanie, ea nu se rezumă la o mâhnire abstractă pentru păcatele săvârșite, ci trebuie să se manifeste în acte exterioare obiective, printr-o veritabilă înnoire a vieții credinciosului. Nimeni niciodată va putea spune că s-a căit suficient, căci pocăința nu trebuie să se termine nicicând, deoarece prin ea bunul creștin se cade să urmărească o necontenită desăvârșire.
Pocăința, atât ca Sfântă Taină, numită și Spovedanie sau Mărturisire, cât și ca virtute, constituie o adevărată incizie în sufletul bolnav, care străpunge mai adânc decât păcatul atingând adâncimile ființei umane pe care o curățește și o deschide către harul divin. Așa s-a izbăvit fiul risipitor, așa, dea Bunul Dumnezeu, să ne izbăvim și noi.
(arhim. Mihail DANILIUC, sursa: Ziarul Lumina)