Nu era pariu, ci ambiție

Din motive obiective, scriu acest articol sâmbătă, 29 iulie, în crucea nopții, imediat după terminarea meciului dintre Gaz Metan și CFR Cluj, unul în care clujenii, aparent fără să forțeze câtuși de puțin, s-au impus practic fără replică. Asta demonstrează că omul Dan Petrescu a sfințit locul unde antrenează în acest sezon, iar după cum se arată acest început de campionat, clujenii se vor bate cu siguranță la titlu. De-a dreptul ciudat ar fi ca alături de Cluj să se înscrie și Botoșaniul în această bătălie, eventual pe locul lăsat liber de Astra, pe care eu o văd în cădere liberă în sezonul tocmai început. Iar asta nu e deloc o glumă: Botoșaniul chiar este o echipă solidă, de un cu totul alt calibru decât Sepsi, nou promovată, pe care a bătut-o ca pe hoți. Pe lângă jocul care este chiar bine organizat, am observat în meciul de sâmbătă o chestie aproape nefirească pentru fotbalul nostru. Mai erau două, trei minute din timpul normal de joc. Botoșaniul conducea cu 4 – 0, fiind clar că nu se mai putea petrece nimic care să schimbe rezultatul final. A venit atunci lovitura liberă din care Sepsi a înscris singurul ei gol. Se făcuse, așadar, 4 – 1. A fost momentul în care un jucător al Botoșaniului a început să facă ca visul rău, urlând ca un apucat la colegii săi. Repet, la scorul de 4 – 1, în ultimul minut regulamentar. Mă întrebam dacă nu cumva jucase la pariuri pe numărul de goluri, iar ăsta, al 5-lea, îl făcuse să piardă. După care, văzând ce au făcut colegii lui, mi-am tras pe seamă și am înțeles că era vorba de cu totul altceva: de atitudine. Fiindcă, montați de urletele lui, botoșănenii nu s-au mai oprit până au înscris pentru 5 – 1. Televiziunea nu ne-a mai dat încă un prim-plan cu omul acela, dar sunt convins că era mulțumit. Că îi trecuse parțial supărarea pentru golul luat. De aici, concluzia că echipa botoșăneană are ceea ce multe echipe nu mai au sau n-au avut niciodată: ambiția aproape nemțească de a da atât cât se poate da în orice meci, fără frână până în ultima secundă. Bravo!