1. La cap de linie, fidelitatea
Minciuna e la fel de veche ca eternitatea. Eternitatea a fost descoperită de om, atunci când și-a constatat vremelnicia. Eram, la 19 ani, pe peronul gării din Craiova. Așteptam un tren pentru care plătisem bilet, spre București. Rezemat de un stâlp, contemplam singurătățile de pe chipuri. Chipuri puține, lumea circula rar. O pereche mi-a confiscat atenția. Ea, frumoasă, melancolică, desenând tristețea de nevindecat a unei despărțiri. El, lăcrimos, Adonis lipit de o deznădejde sezonieră. Erau, poate, studenți ca și mine. Ea pleca la părinți două zile. S-au sărutat lung până când trenul oprit s-a pus din nou în mișcare. Ea a urcat greu, dar sprintenă, nimerind scara. El s-a ținut un timp după trenul în care încăpusem și eu. Iată, mi-am zis, definiția iubirii. Daphnis și Chloe din Elada, puritatea unui sentiment neîncăput pe mâna falsului sufletesc. Fata, care se lipise ventuză de ochii mei, era simbolul unei aspirații. Fericit cel ce are o asemenea iubită. Am căutat-o cu ochii în tren dar n-am găsit-o. Era, ca amintire și imagine a purității iubirii, în mine. Ajuns la București, cărând din vagon un geamantan, preocupat de ce aveam de făcut, de trasee și tramvaie, am uitat scena care mă robise, vasal sentimental al unei întâmplări cinematografice. Trăgeam, deci, pe peron, de valiza mea, când m-am lovit de o pereche care se pupa lung. Băiatul, pe care nu-l știam, ținea de mijloc o fată care-mi părea cunoscută, iar ea îi încolăcise strâns, pătimaș, grumazul. S-au sărutat fără întrerupere până când eu mi-am dichisit, de pe o mână pe alta, bagajul, au suspinat lângă mine, care mă oprisem obosit, au – mai ales ea – lăcrimat ca la o reîntâlnire de după ani. El părea venit dintr-o lungă detenție sufletească. Ea părea, în premieră, fericită. Ea părea ca acum două ore la Craiova. Acolo părea, despărțindu-se de celălalt, că se rupe de dragostea supremă. La București, la capăt de linie, părea fericită ca și când l-a reîntâlnit pe cel care întruchipa dragostea supremă. Definitivă, totală. Numai că băieții, tineri și frumoși amândoi, păreau siamezi. Păreau același. Cum naiba de a ajuns ăla de la Craiova la București înaintea trenului? Nu existau, atunci, elicoptere personale. Fericită fata care a crezut că lăsându-și iubirea în gara plecării n-o mai regăsește la destinație. A găsit-o. Diferențele de nuanță, frizură și mimică erau imperceptibile pentru mine care-mi căram, derutat, geamantanul. Iubirea, la ambele capete de linie, era aceeași. Fericirea, identică. Gestica fetei nu se mișcase din calapod. Doar băieții erau diferiți.
2. Băsescu, umed de sinceritate
Scenă. Multă lume cată cu ochii spre dreptunghiul ei luminat. Un ins, să-i zicem Băsescu, vorbește tare, apăsat, convingător. Privește în ochi mulțimea chiar dacă un ochi al lui, nu e vinovat pentru asta, se uită câș. Laudă o persoană. O laudă cu privirea umedă de sinceritate. Emoția îl sugrumă. Ești, zice el într-un târziu, găsind o eliberare din omuleț, cel mai bun, Petre. Petre Roman. Peste o săptămână, Petre e dărâmat, chiar de cel care-l lăudase, devine amintire și reper de comparații nefericite. Să nu fiți ca el, zice același care-l găsise cel mai bun, să nu faceți ca acest nemernic. Eu, dacă nu eram eu să vă atrag atenția și să vă explic, hă, hă… Ceea ce căutați, moralitate, dragoste de țară, cinste supremă și un buric fără gunoaie în el sunt EU. Fleșcăită de emoții, lumea aclamă. Îl pune șef pe denigrator peste amintirea celui înfierat. Cel mai bun Petre devine cel mai rău Petre. Unii spun că demascatorul ar fi un farsor, că a furat și fură, că e nesătul în netrebnicii. Cine și ce să mai creadă? Individul vorbitor, oblic și chiaun și chel, capabil să pupe și să plângă, a devenit intangibil la bănuială. E deja reperul, e instituția supremă.
Cele mai nedeflorate femei sunt, se zice, curvele. Himenul lor regenerează periodic, ca ciupercile după fiecare ploaie electorală. Băsescu este politica virginală care, cu rochia ei de mireasă, cucerește mereu.
