Nu dau turcii!

S-a schimbat Mersul trenurilor. Ca de obicei, îl răsfoim comparându-l cu precedentul, dar și cu orariile de acum 20-30 de ani, când încă mai gâfâia pe șine locomotiva cu aburi. O primă constatare: dacă, până acum, funcționa principiul caragealian „să se modifice, dar să nu se schimbe nimic”, noul „Mers” vine cu sumedenie de noutăți. Unele salutare, altele, de-a dreptul bizare.
Cum am mai scris în fiece decembrie, în vreme ce toate companiile feroviare din lume sunt intens preocupate de scurtarea timpilor de mers, în România e invers: înapoi tot dăm ca racul. Cele două trenuri de dimineață cu care moldovenii călătoresc cel mai frecvent spre Capitală au primit „bonificații” de zeci de minute în plus! Aproape de necrezut, dar rapidul 562 ajunge cu 42 de minute mai târziu (!!) decât o făcea până acum! Distanța de 408 km. este parcursă în 6 ore și 21 de minute, în vreme ce locomotiva cu aburi „Pacific 231” o străbătea cândva (1976) în 5 ore și 55 minute.
Trenul similar Suceava-București are acum nevoie de 6 ore și 32 minute, față de 6 ore și 8 minute după vechiul „Mers” (6 ore și 10 minute în 1987). Și nu ne referim aici la secțiile în suferință și eternă refacere, cum ar fi București-Constanța, parcursă cândva (1959) în fix două ore și jumătate – acum, în mai bine de 4 ore – ci la porțiunile deplin valide, unele (București-Ploiești) refăcute costisitor „evropenește”, pentru a permite viteze de 160 km/oră. În vis! Apare, totuși, o floricică: rapidului 346 (singurul!) i se „prescrie” un timp de mers pe secția București-Ploiești de 39 minute – performanță comună cândva tuturor acceleratelor remorcate de mașini cu aburi bătrâne de jumătate de veac!
De ce s-or mai fi reconstruit complet cei 59 de km., dacă viteza de circulație a scăzut în loc să crească? O explicație posibilă: cu cât sunt timpii de mers mai lăbărțați, cu atât mai puține-s întârzierile (care, în UE, se penalizează) și, în general, bătăile de cap. Care, desigur, ar dispărea cu totul dacă trenurile… ar sta pe loc! Să zicem c-ar putea lua ochii „scurtări” cu 7 minute ale timpilor pe distanța Buzău-Făurei (55 minute în 2009, față de 62 în 2008), dacă n-am ști că, în 1976, se parcurgea respectivul segment de cale în doar… 31 de minute. Speranța că hibele cronice s-au mai ostoit, fiindcă au trecut ani buni de când s-au produs alunecările de terasament lângă Galați, sunt contrazise de cifrele noilor orarii: nu mai repede, ci și mai încet: 26 de minute pentru cei 14 km. dintre Galați și Tulucești în 2008, 36 în 2009. De apreciat (totuși) re-gândirea unor relații și, ici-acolo, sporirea numărului de trenuri.
Două personale în plus pe ruta Huși-Crasna, și cu altă destinație – de această dată, punctul terminus este Vasluiul, capitala de județ, și nu Bârladul, ca până acum. Locuitorii Hârlăului abandonaseră aproape total trenul ca soluție pentru a ajunge, dimineața, la Iași: trebuiau să se scoale la 3, să plece la 4, să sosească la 6 și… să patruleze ceasuri bune pe străzi, până la deschiderea băncilor, birourilor, magazinelor.
Au, în sfârșit, un tren „mai uman”, cu plecarea la 8. Apar două noi accelerate Iași-Galați, unul (a mai fost cândva și n-a dat rezultate) de la Craiova la Calafat, dar și unele destinații ciudate, de parcă trenurile cu pricina n-au destulă energie… ca să ajungă la țintă. Acceleratul 14054 pleacă de la Iași și se poticnește definitiv la… Ploiești Vest. Acc. 1732 pleacă de la Galați spre Brașov, dar încremenește… la Câmpina. Acc, 1826, de la Sibiu spre București, n-ajunge decât până la Caracal. Iar alte trenuri de lung parcurs au fost fracționate, călătorul trebuind să sară dintr-o garnitură în alta, nu înainte de a plăti tichetul în plus. Acc. Galați-Cluj nu trece mai departe de Iași, unde trebuie schimbat trenul, cu inconvenientele de rigoare (la început circula la Timișoara, apoi s-a limitat la Oradea, după care, la Cluj și, acum, la Iași; viitorul punct terminus ar putea fi Tecuciul). Acc. Galați-Timișoara prin Deda nu mai circulă decât până la Tg. Mureș. Exemplele ar putea continua. Înjumătățirea parcursurilor scade riscul marilor întârzieri, dar asta să fie soluția? Nu cumva legea minimului efort și comoditatea anti-performantă încă mai guvernează mentalitatea căilor ferate române – de ce să ne legăm la cap, dacă merge și așa? Că doar nu dau turcii…