Nu cred!

S-a dat publicității „Barometrul de consum cultural” realizat de Centrul de studii al Ministerului Culturii. O primă impresie: cifrele arată realități dezolante! Văzând prestigiosul patronaj al Ministerului Culturii, ai zice că seriozitatea și obiectivitatea sondajului pe care se întemeiază „Barometrului 2018” sunt, ca să zic așa, irefutabile. Oarecari îndoieli ar putea produce, totuși, precizarea că, de fapt, cercetarea în sine, pe teren, n-a întreprins-o organul Ministerului Culturii, ci IRES, „Institutul Român pentru Evaluare și Strategie”, un „think tank” clujeano-bucureștean foarte prezent de mulți ani în câmpul investigațiilor de acest gen. Ministerul pare doar a fi centralizat datele furnizate de operatorii IRES, astfel acordându-le întregul credit și validându-le oficial. N-aș avea motive să mă îndoiesc de obiectivitatea think tank-ului decât, poate, amintindu-mi observația avocatului și sociologului Ralph Nader (de cinci ori candidat la Președinția Statelor Unite, în 1971, 1992, 2000, 2004, 2008): „Fiecare entitate de tip think tank nu este neutră și non-partizană, ci dimpotrivă”. Cum, de astă dată, mizele nu-s prea apăsat politice, „Barometrul” poate fi scutit de suspiciunile obișnuite: cifra-i cifră. Depinde cum o interpretezi, fie în cheie catastrofică, fie ultraoptimistă. De pildă: sondajul oferă constatarea că un român din trei a văzut, în 2018, un spectacol teatral. Titlul într-un cotidian e cam… pe dos: „Doi români din trei nu au fost niciodată la teatru!” E plin paharul sau e gol? Doar teatrul în sine – spunea regizorul Hausvater – „este un barometru cultural”! Eu aș zice că-i de-a dreptul surprinzătoare și, în fond, ar fi benefică informația potrivit căreia un român din trei a văzut anul trecut un spectacol teatral. Dacă răspunsul s-a obținut prin chestionare directă, îl bănuiesc de nesinceritate. Tot românul întrebat dacă se spală pe dinți va răspunde, cu siguranță, „da” și, în fapt, suntem pe ultimul loc în Europa la consumul de pastă de dinți! E jenant să recunoști că nu folosești periuța, dar și că n-ai călcat într-o sală de teatru, mai simplu este să spui „da” și „te-ai scos”. Nu știu care-i metodologia, poate s-au luat în calcul răspunsuri provenite din zone privilegiate teatral, poate s-a împărțit numărul total al biletelor vândute la cel al locuitorilor României, numai că astfel de rezultat este iluzoriu: împătimiții de teatru din marile orașe, care nu scapă nici o premieră, trag în sus o medie tipică pentru vulnerabilitatea concluziilor statisticii (dacă eu am mâncat doi pui și tu nici unul, s-a consumat un pui pe cap de locuitor…) Unu din trei români a fost la teatru? Bine ar fi să fie, dar pur și simplu nu cred! De altfel, aceeași cercetare constată că „În ciuda creșterii numărului de spectacole, consumul de teatru a scăzut de la 37% în 2014, la 33% în 2018.” A crescut, în schimb, „consumul de spectacole muzicale de divertisment”. Păi, nu? Președintele Institutului Național de Statistică, Tudorel Andrei, a interpretat după cum urmează evidența că un român cheltuiește anual pentru cultură de cinci ori mai puțin decât media europeană: „Cea mai mare parte a sumei este alocată pentru plata serviciilor tv și mai puțin pentru procurarea altor servicii culturale.” Televiziune = cultură? De fapt, cât la sută este cultură în programele tv? 10, 15%? Mă tem că nici atât. Politică, violență, sport, can-can, folclor trucat, reclame, cam asta-i baza. Sigur, dacă urmărești o emisiune despre liliecii din Tombuctu, îți adaogi un strop de informație la cultura generală, însă la nivelul alamanah-magazin-curiozități, ceea ce n-are cum interesa cercetarea în discuție. La noi, Tvr Cultural, post înființat în 2001, și-a restrâns an de an spațiul de emisie, pentru ca să dispară definitiv în 2011 din lipsă flagrantă de audiență. Ce semnal poate fi mai elocvent? Plata serviciilor tv se cuvine introdusă în totalul cheltuielilor culturale? Da, dacă definim cultura în sensul larg, acela al oricărei „activități umane exprimată în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali” (definiția UNESCO). Nu, fiindcă astfel s-ar justifica includerea în patrimoniul culturii până și a inculturii huiduielilor licențioase din tribune – nu-i așa, „act emoțional”! (Prefer definiția lui Malraux: „Cultura este suma tuturor formelor de artă, de iubire și gândire care, pe parcursul secolelor, l-au ajutat pe om să fie tot mai puțin înrobit.”) A lua prestația televiziunii în bloc (și-n calcule statistice) ca fapt de cultură este o eroare metodologică. Altfel, „Barometrul” nu vine cu mari noutăți și, în general, confirmă un trend cultural descendent. Asta fiind situația.