Abuzurile comise asupra copiilor se soldează cu nopți bântuite de coșmaruri, țipete de groază, lacrimi înăbușite, individualități reprimate și frânte. De câte ori aud despre asemenea situații, și aud foarte des, mă gândesc imediat la băieții mei, Alexandru și Iulian. Ideea că un copil poate suferi o agresiune fizică sau psihică ne provoacă nu numai disconfort, ci și mânie. Este de neînchipuit cât au de îndurat unii oameni! Dintre toate realitățile nefericite din lumea în care trăim, abuzurile asupra copiilor sunt cele mai teribile.
Umilirea copiilor
Într-un fel sau altul, fiecăruia dintre noi îi este furată demnitatea originală în contextul unui așa-zis „joc al puterii”. Desigur, trăim într-o lume în care lupta pentru supraviețuire este inevitabilă, în care e nevoie de o anumita cruzime pentru a ne feri de primejdii. Numai că, în cazul abuzurilor asupra copiilor, departe de a se reduce la cele fizice, agresiunile au numeroase forme pe care le ignoram, de obicei, sau, mai grav, de care ne putem face vinovați chiar noi înșine, uneori: umilirea copiilor prin atitudini sau cuvinte sarcastice, recurgerea la invective verbale, comportări brutale, indiferența, abuzurile emoționale sunt și ele tot abuzuri. De asemenea, să nu-i uităm pe copiii care sunt exploatați pretutindeni în lume, fiind obligați să muncească sau să se prostitueze pentru a satisface lăcomia sau plăcerile unor indivizi depravați.
Copiii, principalele victime ale stilului nostru de viață
Modul abuziv în care înțelegem să ne exercităm puterea, autoritatea și dreptul de proprietate sau stăpânire constituie un păcat fundamental care-și are rădăcinile în suficiență și orgoliu. A face abuz atât de libertatea personală, cât și de cea a semenilor noștri, a nu respecta libertatea fiecărei făpturi create de Dumnezeu – iată un alt păcat major de care va trebui să dăm seama în fața Lui. Aceste păcate ne determină să tratăm oamenii ca pe simple obiecte. Abuzul asupra copiilor este un exemplu grăitor al unei atari conduite nefericite. Copiii au ajuns principalele victime ale stilului nostru de viață.
Pe căi directe sau indirecte, pedagogia puterii și a simțului de proprietate promovează ideea că pedepsele corporale sunt benefice și necesare în procesul instructivo-educativ și că, prin ele, îi vom învăța pe copii să-și respecte părinții și să-i asculte. Tolerarea violențelor comise asupra femeilor și copiilor face parte dintr-o tradiție profană străveche, care predomină în foarte multe zone geografice. Mai mult, această practică eronată este „legitimată” prin citate extrase din textele scripturistice și patristice. Adepții ei recurg la tactici de intimidare a celor ce sunt dependenți de ei pe plan spiritual.
Abuzuri care deformează voința umană
Doctrina neortodoxă a „păcatului originar” constituie principala sursă de justificare a multor practici pedagogice care se caracterizează prin cruzime și represiune, apreciindu-se că e absolut necesar ca voința copiilor să fie „înfrântă” pentru a-i învăța cum „se cuvine” să se comporte. Orice manifestare de protest sau îndârjire din partea copilului, rezultată din aplicarea unor astfel de practici „educaționale”, e interpretată ca un indiciu al necesității de a se recurge la sancțiuni suplimentare. Asemenea abuzuri deformează și mutilează voința umană, consecințele fiind deosebit de grave: copilul (sau copilul devenit adult) ajunge să fie sau complet indiferent sau teribil de irascibil și agresiv. Semnificația doctrinei păcatului strămoșesc e greșit interpretată drept o dovadă a faptului că toți copiii „sunt răi din naștere”. Să ne gândim, spre pildă, la felul în care interpretăm de cele mai multe ori binecunoscutul verset 6 din Psalmul 50: „Iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea”. În loc să se explice sensul corect al acestui verset, și anume, că ne naștem într-o lume în care predomină păcatele și abuzurile de tot felul, se susține că este vorba despre mărturia certă și incontestabilă a faptului că ne-am născut „răi și păcătoși”.
Agresiunile
Abuzurile și agresiunile nu-i privesc numai pe cei care le suferă în mod direct – ele se răsfrâng și asupra noastră, a celorlalți oameni. Orice martor al unui act de violență devine el însuși o victimă care se deprinde să ignore actele de violență, să fie întru totul nepăsător sau să se considere neputincios în fața lor. De multe ori, agresorii pretind „că-i fac un bine”; deși sunt complet surzi și insensibili față de adevăratele nevoi ale celor pe care-i chinuiesc, oamenii cei mai violenți pretind cu cinism că ei „știu ce le este de folos” victimelor lor.
În general, în viața de familie se presupune că părinții au drept de proprietate asupra copiilor lor: „Este copilul meu și fac ce vreau eu cu el; îl cresc cum îmi place mie” – bineînțeles, toate acestea „pentru binele” copilului, chipurile! Majoritatea copiilor, în loc să fie ajutați să se maturizeze și să-și stabilească anumite limite, suportă consecințele nefaste ale violării personalității lor; ei sunt rareori încurajați să-și susțină opiniile sau să-și exprime dezacordul în mod liber și neînhibat – fiind constrânși, de obicei, să consimtă la tot ce li se spune sau la tot ce li se sugerează să facă, adică să se supună adulților.
„Pedagogia otrăvitoare”
„Pedagogia otrăvitoare”, așa cum a fost ea definită și descrisă atât de sugestiv de Alice Miller, ocupă un rol esențial în tragedia abuzurilor comise asupra copiilor, deoarece, prin promovarea dreptului de proprietate asupra copiilor, favorizează violența față de ei. Regula este următoarea: copiii sunt obligați să-și asculte părinții și să respecte cu orice preț, iar părinții au convingerea că au drepturi absolute asupra copiilor lor din punct de vedere fizic, psihic și intelectual.
Să nu profităm niciodată, în nici o împrejurare de vulnerabilitatea copiilor! Relațiile dintre părinți și copii sunt o reflectare a relației dintre Dumnezeu și oameni. Dumnezeu nu ne constrânge niciodată; El nu ne impune un anumit cod de comportare – nici măcar atunci când Îl respingem. Cu toate că este Creatorul lumii și Ziditorul nostru, El nu face niciodată abuz de autoritatea Lui. Ca și adulții, copiii sunt chipul Dumnezeului nostru viu și iubitor – prin urmare, ei sunt peste măsură de prețioși în ochii Săi: „a unora ca aceștia este împărăția cerurilor” (Matei 19, 14; Marcu 10, 14).
Copiii nu sunt posesiuni ale părinților, ei sunt posesorii împărăției cerești.
(John CHRYSSAVGIS, www.crestinortodox.ro)
