Cuvîntul, primul volum al noii gramatici academice, tratează, în capitole distincte, părțile de vorbire (clasele lexico-gramaticale), descriindu-le după metoda tradițională, la care se adaugă perspectiva sintactică și numeroase aspecte semantice ori funcționale. Pornind de la problema controversată a numărului părților de vorbire, se poate remarca faptul că aici nu intervin modificări neașteptate, ci, așa cum se procedează și în gramaticile altor limbi, se reduce numărul acestora de la zece la nouă. Dispare astfel articolul din inventarul tradițional al părților de vorbire, fiind asimilat determinanților numelui (morfeme gramaticale ale categoriei determinării – articolul hotărît și cel nehotărît) sau pronumelor demonstrative semiindependente (articolul posesiv și cel demonstrativ).
Reorganizarea produsă prin distribuirea unor inventare la alte categorii de elemente nu realizează însă întotdeauna o regularizare a paradigmelor, întrucît aceleași forme pot avea, în contexte diferite, valori și funcții particulare. De altfel, autoarele remarcă, la p. 246, că pronumele semiindependente cunosc mai multe utilizări contextuale, rezultînd unitați omonime, care pun probleme de interpretare. Din prezentarea valorilor lui al, respectiv ale lui cel, reiese însă omonimia dintre pronumele semiindependente și alte elemente, numite formanți, care nu mai au valoare pronominală: cel în cel de-al doilea și în structura superlativului relativ (cel mai bun), al din al meu, al lui.
Modificări de repartizare și de terminologie se înregistrează și în teoretizarea clasei pronumelui, unde nehotărîtele și negativele se încadrează în subclasa pronumelor de cuantificare. Această schimbare de natură terminologică care presupune o reevaluare din perspectivă conceptuală, este justificată prin faptul că pronumele respective exprimă raportul parte-întreg. Ideea este preluată de altfel din gramatica lui D. Irimia, la care însă și numeralele cardinale, ordinale și cele colective au același statut de pronume prin calitatea lor de substitute. În descrierea trăsăturilor verbului, se poate observa că, spre deosebire de ediția din 1966, noua Gramatică a limbii române introduce printre categoriile specifice verbului aspectul, care interferează cu timpul și care se marchează mai ales lexical, opinie validată de alte gramatici recente. O viziune interesantă propun autoarele asupra categoriei de diateză, în cadrul căreia recunosc exclusiv opozițiile activ – pasiv – impersonal. Problema controversată a reflexivului este astfel rezolvată aici după tehnica nodului gordian prin care se taie diateza reflexivă de pe lista opozițiilor, datorită eterogenității sale sintactice, pe de o parte, și, pe de altă parte, datorită faptului că nu produce o reorganizare sintactică ierarhică a structurii de bază (p. 482), adică prin adăugarea pronumelui reflexiv nu s-ar produc modificări structurale în enunț.
Cît privește distribuția verbelor românești în clase de conjugări, autoarele nu mai consideră suficiente, pe bună dreptate, cele 4 clase tradiționale, stabilite pe baza sufixului infinitivului (a, ea, e, i, î), ci iau în considerare și alte sufixe (al indicativului prezent, al gerunziului, al imperfectului), astfel încît se ajunge la identificarea a 11 tipuri de conjugări. Se încearcă astfel o mediere a numărului tradițional de clase cu numărul maxim de conjugări depistate de coordonatoarea lucrării – 38 – , propuse încă din 1968.
Interesante se dovedesc noile distribuții ale verbelor în clase, în raport cu valențele lor, ocupate de determinări. De exemplu, pe baza acestui criteriu, se identifică, în afară de verbele copulative (a fi, a însemna etc.), grupa verbelor atributive, care se pot combina cu complemente predicative (elemente predicative suplimentare, în terminologia mai veche) – a numi, a desemna, a boteza: L-au botezat Ion.
De altfel, și la celelalte părți de vorbire se integrează secțiuni largi în care se tratează comportamentul sintactic și funcțional (eventual discursiv), al acestora: la substantiv se prezintă situarea sa în raport cu determinările, fiind considerat centru al unui grup, pe de o parte, iar, pe de altă parte, modul cum funcționează în calitate de adjunct (ca subordonat). Necesare sînt, din punctul nostru de vedere, discuțiile privitoare la relația fiecărei părți de vorbire cu celelalte clase lexico-gramaticale, în secțiuni care completează descrierea structurii limbii române, prin inserarea nivelului lexical al acesteia. În acest sens, trecerile înspre și dinspre clasa verbului, a substantivului sau a adjectivului presupun evaluarea procedeelor de obținere a creațiilor interne (derivarea, compunerea și conversiunea).
Nu putem să nu remarcăm că, fiind o lucrare descriptivă și normativă, Gramatica limbii române (2005) nu include și nu agreează soluțiile susceptibile de a produce declanșarea unor polemici. Cu alte cuvinte, pentru a nu leza orgoliul unor specialiști (în viață), se abdică de la adevărul științific prin manevre abile și neangajante, de natură terminologică. De pildă, dacă unii lingviști susțin, împotriva curentului comun, că auxiliarul condiționalului este verbul a vrea, bazîndu-se pe argumente serioase, de ce să riște autoarele eventuale litigii cu ceilalți care spun altceva? Și atunci, se poate vorbi elegant despre un afix mobil/liber aș, ai, ar etc., care formează, împreună cu infinitivul verbului, modul condițional (p. 363). Constatăm încă o dată că într-o societate care are ca trăsătură definitorie cultura echivocului, a avea curajul opiniei devine deja o exigență perimată.
